Mă bucur să fiu astăzi alături de dumneavoastră pentru a încheia în mod solemn anul Solomon Marcus – aniversare înscrisă în calendarul UNESCO. Dar poate și mai potrivit ar fi să spunem că suntem aici pentru a celebra o operă și un spirit ce nu au cunoscut niciodată bătrânețea. Căci dacă există un sens profund al expresiei vârsta zero – titlul volumului pe care îl avem în față, el este chiar acesta: tinerețea neîntreruptă a minții, curiozitatea care nu obosește și bucuria descoperirii care, în cazul lui Solomon Marcus, nu s-au stins niciodată.
În acest volum extraordinar, editat de revista Secolul 21 și coordonat de Profesorul Sorin Istrail, regăsim nu doar un om de știință, ci un spirit uman universal. Găsim în paginile lui nu doar rafinate desfășurări teoretice, ci fragmente de viață.
„I am at age zero!” — Sunt la vârsta zero! Această propoziție, aparent simplă, concentrează o întreagă filosofie a existenței: ideea că fiecare zi, fiecare idee, fiecare întâlnire cu un om sau cu o problemă de matematică este o reînviere a începutului. Opera lui Marcus nu este o închidere succesivă de capitole, ci un efort neîncetat pentru a le redeschide. Această atitudine — a reînceperii perpetue — este, poate, cea mai actuală lecție pe care o putem învăța astăzi. Într-o lume care se grăbește să decreteze verdicte și certitudini apodictice, Marcus ne amintește că adevărata maturitate constă în capacitatea de a rămâne curios.
A fi „la vârsta zero” nu înseamnă ignoranță, ci inocență recâștigată — inocența care permite mirarea. Or, fără mirare, nu există cunoaștere, ci doar informație. Iar între cunoaștere și informație este aceeași distanță ca cea dintre viață și mecanism.
Matematician prin formare, dar poet prin structură interioară, Solomon Marcus a refuzat să accepte granițele dintre științe și umanioare. Pentru el, ecuația și metafora, logica și emoția, sintaxa și etica făceau parte din același alfabet al omenescului. El spunea adesea că matematica este o formă de poezie a rațiunii, iar poezia, la rândul ei, o formă de matematică a inimii. Această viziune, care astăzi poate părea idealistă, este de fapt un excelent antidot la fragmentarea lumii moderne.
Trăim într-o epocă în care științele exacte și științele umaniste se privesc adesea cu suspiciune — exact ceea ce Marcus numea „cei doi vecini care se ignoră”. Această observație, făcută în 2008, descrie cu precizie izolarea disciplinelor de azi — aceea care face ca specialiștii să lucreze solitar, ca medicii să nu mai comunice cu filozofii, informaticienii cu lingviștii, economiștii cu sociologii.
La polul opus al acestei tendințe Marcus a fost, prin excelență, simultan, un arhitect şi un constructor de punți. Nu de ziduri. El ne-a arătat că matematica nu e o fortăreață, ci o limbă universală, și că limbajul uman, la rândul lui, e o matematică vie, plină de excepții, de umbre și de frumusețe.
Astăzi, când inteligența artificială promite să redefinească însăși ideea de gândire, când algoritmii par să știe mai multe despre noi decât știm noi înșine, vocea lui Solomon Marcus capătă o gravitate nouă. El a fost, fără dubiu, un precursor al unei etici a digitalului. În prelegerile sale de la Brown University se întreba: „Suntem înconjurați de cerințe de corectitudine — logică, juridică, morală, politică — dar, în același timp, căutăm sensul. Pot coexista aceste două exigențe?”
Această întrebare e mai vie ca oricând. Într-o lume dominată de reguli automate, de „corectitudini” algoritmice, de decizii luate de mașini în numele unei raționalități formale, gândirea lui Marcus ne obligă să revalorizăm dimensiunea sensului. El nu credea în perfecțiunea sistemelor. Credea, în schimb, în imperfecțiunea fertilă a omului. În „Mathematical Mistakes as a Source of Creativity”, afirma explicit: „Drumul către înțelegere nu poate evita greșelile”. […]