EUGEN SIMION – A fi european

 

Tema «europenismului» este veche în cultura românã, la drept vorbind ea existã de când existã primele documente despre originea românilor ºi a limbii lor. Propoziþia cronicarului moldovean («noi de la Râm ne tragem») este reluatã, sub diverse forme, de mai toþi istoricii, filologii, scriitorii din veacurile urmãtoare, ori de câte ori se pune problema de a situa pe aceºti latini ortodocºi ºi cultura lor în geografia spiritualã ºi etnicã a Europei. «Mentalitatea» europeanã sau «stilul» european apar mai târziu într-o culturã care începe sã se exprime în limba românã de-abia în secolul al XVI-lea ºi într-o societate în care pãtura cultã scrie, de regulã, în latinã, slavonã sau greacã. Primele semne de «occidentalizare» apar în secolul al XVIII-lea, iar procesul ca atare se declanºeazã în prima jumãtate a secolului al XIX-lea când, aºa cum dovedeºte E. Lovinescu în Istoria civilizaþiei române moderne, Þãrile Române încep sã se despartã de inerþia rãsãriteanã ºi sã se sincronizeze cu lumea occidentalã. În Transilvania exista, deja, precedentul ªcolii Ardelene, cu rol esenþial – pentru toþi românii – de formare a conºtiinþei naþionale. Iar conºtiinþa naþionalã româneascã înseamnã vechime, continuitate, romanitate, limbã neolatinã, pe scurt: rãdãcini vechi ºi puternice la capãtul cãrora se aflã, ca sursã primordialã, izvorul daco-roman. Romanitatea va fi totdeauna ºi rãmâne încã elementul esenþial al ecuaþiei noastre spirituale. În jurul ei s-a format o fantasmã (fantasma fratelui risipitor, fratele care ne-a pãrãsit în 271, odatã cu retragerea armatelor lui Aurelian, lãsând populaþia romanizatã din Nordul Dunãrii de izbeliºte) ºi, de atunci, fratele rãmas aºteaptã întoarcerea celui plecat. Care, bineînþeles, nu mai vine.

O parabolã biblicã aplicatã la realitãþile istorice nord-dunãrene. Blaga zicea cã, atunci, în 271, Occidentul (fratele latin) ne-a trãdat prima oarã ºi, de atunci, n-a fãcut decât sã recidiveze. M-am jucat, odatã, scriind ceva despre modul în care apare ºi reapare în proza româneascã aceastã fantasmã (repet: fantasma fratelui risipitor care ºi-a creat propria civilizaþie ºi culturã ºi, din când în când, ne trimite semne) ºi despre nostalgiile dublului (fratele rãmas, aici, în calea rãutãþilor) care, tot aºteptând, ºi-a creat ºi el, cum a putut, propria culturã ºi propria civilizaþie, trecând printr-o istorie deloc idilicã. Sadoveanu a prins în modul lui mitic aceastã temã în Zodia Cancerului. Abatele Paul de Marenne, trimis al regelui Franþei, strãbate Moldova în drum spre Istambul ºi descoperã o lume necunoscutã rãmasã în paradisul protoistoriei: cu mentalitãþile, morala, filosofia de existenþã ºi limbajul ei cosmic, cu bucãtãria ei savuroasã, vinurile, natura, femeile ei frumoase ºi bãrbaþii ei mândri, þepeni ºi conspirativi… Ava franþuzu este mesagerul acestui dublu occidental care, de o mie ºi ceva de ani, n-a mai pus piciorul în spaþiul romanitãþii orientale… Dar nici fratele cuminte, fratele rãmas pe lângã vatrã n-a stat degeaba. ªi-a pãstrat în primul rând limba ºi firea, a fãcut faþã succesivelor migraþii rãsãritene, s-a retras ºi a revenit în istorie, a asimilat ºi, când a fost cazul, a aºteptat ca rãul sã treacã, pãstrându-ºi, repet, limba ºi credinþa creºtinã. Adicã existenþa, identitatea lui… Nu prea ºtim ce-au fãcut aceºti latini orientali, timp de un mileniu (decât puþin, din documentele arheologice), dar ºtim cã ei n-au putut fi slavizaþi în secolul VI ºi în secolele urmãtoare cã, printr-un proces lung ºi complicat, ei au asimilat elementul slav, având mereu în imaginarul lor colectiv cã ei de la Râm se trag ºi misiunea lor, aici, în acest spaþiu de tragere dintre orient ºi occident este sã apere valorile ºi nobleþea «Bãdicii Traian», arheul, mitul fondator…

Toate aceste parabole, fantasme, legende – de care abundã cultura noastrã popular㠖 pot fi psihanalizate. Intrã perfect în complexul (mitul) tatãlui eroic, acela pe care ºi-l construieºte copilul, zice Freud, ca alternativã la pãrintele real, tatãl castrator, ºeful de hoardã pe care fiul vrea sã-l detroneze ºi sã-i ia locul. Locurile pot fi interpretate ºi aºa, numai cã, fiind vorba de o fantasmã colectivã care se repetã ºi de un imaginar colectiv care dureazã de douã milenii, mã tem cã psihanaliza nu ne ajutã, în acest caz, prea mult. Oricum, nu ne spune esenþialul. ªi esenþialul nu se manifestã în lumea complexelor, refulãrilor, impulsurilor… Românii au alte raþiuni pentru a-ºi apãra latinitatea ºi, prin latinitate, de a se socoti membrii unei mari familii europene. Mai mult: de a considera (ca ªtefan cel Mare) cã ei, apãrând creºtinismul, apãrã graniþele europenitãþii… Într-un roman scris în limba românã, La nord de Miazã Noapte (ultimul sãu roman dealtfel), Vintilã Horia sugereazã aceastã temã, vãzând în muribundul ªtefan cel Mare un ultim campion al europeismului la porþile lui rãsãritene… Un voevod intrat într-o mare conspiraþie europeanã…

Dar sã pãrãsim teritoriul fantasmelor ºi al miturilor ºi sã revenim la ceea ce am putea numi vocaþia europeanã a culturii române. G. Cãlinescu crede cã Þãrile Române n-au fost niciodatã în afara Europei ºi, cu toate cã procesul sincronizãrii cu occidentul a fost lent ºi deloc rectiliniu, românii n-au trãit niciodatã complet izolaþi – cel puþin cultural – de lumea apuseanã. Meritã sã reproducem frazele cu care el deschide în Compendiu capitolul «Clasicii» întârziaþi. Occidentalizarea: «Când vorbim de «occidentalizare», înþelegem adaptarea la noþiua de «literaturã» a Occidentului. Cu toate cã semne de schimbare se vãd încã din jurul anului 1700, cultura rãmânea orientalã, adicã exclusiv religioasã. Dimitrie Cantemir, pe care noi îl cunoaºtem cu veºmintele europeneºti, îmbrãcã totuºi ca domn straiele þãrii ºi nu se gândi deloc sã cultive poezia, teatrul, sã facã ºcoli cu preocupãri literare. Alunecarea înceatã a moravurilor s-a fãcut nu atât prin mergerea românilor în Apus, cât prin coborârea acestui Apus asupra noastrã în chipul presiunii politice. Austria, Rusia (la începutul occidentalizãrii ei) se amestecã din ce în ce mai mult în treburile þãrilor dunãrene, ºi «nemþii cu coadã» sunt tot mai des vãzuþi pe aceste meleaguri. Epoca fanariotã a contribuit ºi ea la dezorientalizare. Grecii aveau puternice legãturi cu Apusul, îndeosebi cu Italia, ºi de foarte multe ori autorii francezi ºi italieni ne-au sosit prin Arhipelag. Vreme de un secol pregãtirea pentru intrarea în altã lume se face în limbã. Graiul bisericesc nu mai este îndestulãtor spre a exprima noþiuni mai tehnice ºi limba se neologizeazã. La Miron ºi Nicolae Costin, Neculce, Axinte Uricarul, D. Cantemir, Radu Popescu, Greceanu, Stolnicul Cantacuzino întâlnim numeroase elemente noi, printre care sunt de notat acelea din ramura literarã: eleghie, comedie, melanholie, simfonie, fantasie. În Ardeal, agentul occidentalizãrii fu catolicismul. La 5 septemvrie 1700 se semnã definitiv în Alba-Iulia actul de unire, în urma cãruia românii aderenþi ai noii biserici cãpãtau la Blaj un seminar.»

Este un rezumat corect al situaþiei noastre într-un spaþiu în care mentalitãþile ºi culturile se amestecã ºi se suprapun ca într-un palimpsest, dând astfel vigoare ºi originalitate spiritualitãþii noastre. Mai este, totuºi, un element ce nu trebuie uitat în aceastã ecuaþie ºi anume filonul bizantin, deloc neglijabil. Bizantinismul a reprezentat ºi reprezintã ºi azi, prin efectele lui în stratul profund al culturii din rãsãritul Europei, un factor de europeneitate. Tradiþia spiritualã bizantinã a continuat, prin bisericã ºi prin scrierile teologilor, pânã târziu în cultura românã ºi ea face parte, cum au recunoscut toþi, din formula spiritualitãþii noastre. Este, apoi, contactul permanent cu cultura greco-latinã pe care s-a format sistemul nostru de învãþãmânt ºi pe care îl recomandã, între alþii, ºi Maiorescu ºi Eminescu în faza de tranziþie spre modernitate. Încã o datã: rãdãcini îndepãrtate, adânci, filiaþii multiple, istorie complicatã, retrageri ºi reveniri în istorie, trei sute de ani de dominaþie otomanã, ocupaþii strãine, spaima românilor cã «duºmanul vine de la rãsãrit», încercarea (nereuºitã) de deznaþionalizare în Basarabia ºi Transilvania, pãstrarea conºtiinþei naþionale prin bisericã ºi prin acþiunea cãrturarilor (acei admirabili prelaþi transilvãneni ºi, înaintea lor, acei învãþaþi cronicari moldo-vlahi) ºi, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, românii îºi formuleazã conceptul lor de naþiune ºi încep sã-ºi defineascã, în chip mai realist, identitatea lor culturalã…

Începe ceea ce Maiorescu va numi procesul formelor fãrã fond, proces care a angajat de atunci toate generaþiile de intelectuali români. El continuã, în fapt, ºi astãzi… Nu intenþionez sã fac istoricul acestei dezbateri care, sunt sigur, nu se va epuiza niciodatã… Doresc doar ca, în câteva fraze, sã dovedesc cã împãrþirea între europeni ºi antieuropeni în cultura românã este mai greu de fãcut decât îºi închipuie unii. Sã începem cu europenii declaraþi ºi recunoscuþi. Cantemir? Desigur. El este ales membru al Academiei din Berlin, scrie Desciptio Moldaviae, face filosofie, întocmeºte un tratat de logicã, scrie în latinã ºi în turceºte, compune un roman alegoric, redacteazã o istorie a imperiului otoman ºi istoria este multã vreme obiect de referinþã etc. G. Cãlinescu îl crede, totuºi, om de culturã orientalã ºi-i reproºeazã, s-a vãzut, cã fiind domnitor, n-a cultivat teatrul, ºcolile ºi preocupãrile literare. Sã zicem, pentru a respecta adevãrul ºi împrejurãrile, cã D. Cantemir este în vremea ºi cu mijloacele lui un european rãsãritean ºi cã, prin ºtiinþa lui în mai multe domenii, aduce în Europa (care, atunci, trece prin Constantinopol) experienþa oriental europeanã. Tatãl lui, Constantin Cantemir, tãiase capul unui alt spirit european, învãþatul Miron Costin, om de spirit, cu studii bune, poet ºi moralist. Nu ºtie nimeni de el, în Europa, dar scrierile lui aratã învrednicirea, cum zic teologii ortodocºi, ºi fineþea spiritului medieval românesc. Sã nu-l uitãm, dintre înaintaºi, pe Petru Movilã care prin scrierile lui a arãtat cã ortodoxia este o formã a spiritualitãþii europene ºi cã marea schismã de la 1054 n-a distrus fondul comun de creºtinãtate. Au venit, apoi, transilvãnenii (primii europeni pragmatici), unii domni fanarioþi (Constantin Mavrocordat, de pildã) au chemat pictori vestici la curte ºi au colaborat la publicaþii franceze…

Societatea româneascã, în profunzimea ei, nu era pregãtitã încã sã primeascã aceste semne de sincronizare. De-abia Heliade, Bãlcescu, Kogãlniceanu ºi generaþia de la 1848 au pus, în chip teoretic ºi practic, schimbarea modelelor sociale, politice, culturale, subsumându-le, pe toate, idealului naþional. Generaþie de logotheþi, fondatori, de mesianici pozitivi cum le zice acelaºi G. Cãlinescu. Obþinerea lor trebuie sã facã faþã la doua exigenþe: a) sã cultive istoria (tradiþia) pentru a dovedi vechimea, continuitatea ºi drepturile naþionale; b) sã introducã într-un mediu cu multe elemente primitiv orientale, cu forme de ruºinoasã sclavie, discriminare, un spirit occidental, structuri democratice, instrucþie publicã pentru toþi, pe scurt: reforme. Apare, acum, clar exprimat, un complex de care nu ne vom dezbãra niciodatã. Complexul se manifestã sub diverse forme, eu îl rezum aici printr-o întrebare care se repetã de 150 de ani în cultura românã: cum sã facem ca sã fim europeni (universali, internaþionali), fãrã sã ne pierdem sufletul (spiritul naþional, identitatea, naþionalitatea)?!… Toþi marii gânditori (scriitori, istorici, critici literari, oameni politici) ºi-au pus ºi îºi pun, invariabil, aceastã chestiune. Fãrã sã intrãm în detalii, pot spune cã unii au ales localismul (autohtonismul total, închiderea, protejarea specificului), alþii au optat pentru formula internaþionalismului ºi au cultivat schimbarea rapidã a structurilor socio-culturale pentru a putea prinde din urmã, mai repede, occidentul civilizat. Nici aceastã împãrþire nu este radicalã pentru cã existã, de pildã, localiºti ca Petru Pandrea care vor sã universalizeze lumea prin spiritul oltenesc sau existãpoparaniºti care vor ca satul sã progreseze lent, prin reforme graduale, cu pãstrarea specificului…

Politica a exacerbat totdeauna ºi, în bunã parte, a falsificat aceastã dezbatere care, oricum, este inevitabilã ºi utilã într-o societate. Când citim, azi, textele protagoniºtilor, vedem cã poziþiile nu sunt atât de maniheistice ºi cã bonjuriºtii sau ruginiþii noºtri (cele douã categorii care se confruntã dup㠒48 pânã în epoca lui Eminescu) au momentele lor de îndoialã ºi luciditate. Luãm cazul lui Kogãlniceanu. El este, cum se ºtie, un reformist, un om politic perspicace, sfetnicul lui Cuza, în fine, Kogãlniceanu – care are în el o fibrã mesianic㠖 rãmâne, cum i-am zis odatã, un geniu al chibzuinþei. El gândeºte România Modernã pe bazele tradiþiei istorice româneºti, a frãþiei, patriotismului, pe scurt, «a unei civilizaþii sãnãtoase ºi nu superficiale». Numai atunci, încheie el, vom primi respectul Europei (sã se observe cã apare deja în mentalitatea româneascã teama de Europa, de ceea ce va zice Europa de noi; sentimentul pe care îl exprimã în forme comice personajul lui I.L. Caragiale: Europa este cu ochii pe noi!). Cine citeºte cu atenþie opera lui Kogãlniceanu vede cã acest european de la Dunãre, cu studii în strãinãtate, reformist convins, proprietarul unei flotile ºi colecþionar de picturã, nu se leapãdã de trecut ºi nu gândeºte progresul românilor decât în relaþie cu ceea ce a produs tradiþia româneascã. El nu vrea parascovenii ºi bazaconii luate cu ghiotura ºi pe nemestecate de la strãini, vrea împrumuturi folositoare ºi vrea cu dinadinsul ca în procesul imitaþiei formele sã pãstreze «nãravurile naþionale». Voi cita un fragment din Tainele inimii ºi anume pe acela în care dvoreanul Stihescu, «moldovan necioplit», rãspunde vãrului sãu, colonelul Leºescu, «un dandi», «un leu» al saloanelor ieºene. Stihescu exprimã punctul de vedere al boierului de þarã care vrea progresul fãrã terapie de ºoc. Este, cu alte vorbe, ca ºi autorul lui, un organicist (ºi cum vor fi, dupã aceea, mulþi intelectuali români, de la Hasdeu la Nae Ionescu), vrea schimbarea structurilor fãrã a strica nãravurile (morala, obiceiurile, legile naturale). Iatã discursul sãu: «Niciodatã n-am fost contrar ideilor civilizaþiei strãine. Dimpotrivã, crescut ºi trãit o mare parte a tinereþelor mele în acele þãri care stau în capul Europei, am fost ºi sunt de idee cã în secolul al XIX-lea nu este iertat nici unei naþii de a se închide înaintea înrâuririlor timpului, de a se mãrgini în ce are, fãrã a se împrumuta ºi de la strãini. Aceasta astãzi nu este iertat chiar chinezilor. Propãºirea este mai puternicã decât prejudecãþile popoarelor; ºi nu este zid destul de înalt ºi de tare care sã o poatã opri în drumul sãu. Românii, prin poziþia geograficã, politicã, moralã ºi etnograficã, sunt datori mai mult decât oriºicare altã naþie, de a nu rãmânea strãini la tot ce face gloria ºi puterea seculului. Mici ºi slabi, ei nu se pot face mari ºi tari decât prin civilizaþie, adecã prin îmbunãtãþire intelectualã ºi materialã a þãrei lor. Din nenorocire însã, noi n-am vurt a înþelege în dreptul simþ puterea acestui cuvânt; ºi cum mã tem, luând un drum strâmb, avem sã ajungem la calea rãtãcitã. Civilizaþia nu izgoneºte binele naþiei în particular ºi a omenirei în general. Noi, însã, în pretenþia de a ne civiliza, am lepãdat tot ce era bun pãmântesc ºi n-am pãstrat decât ura a tot ce este pãmântesc, am împrumutat de la strãini numai superficialitãþi, haina dinafarã, litera, iar nu spiritul, sau, spre a vorbi dupã stilul vechi, slova, iar nu duhul. Prin aceasta am rupt cu trecutul nostru ºi n-avem nimic pregãtit pentru viitor, decât corupþia nãravurilor. O naþie însã nu poate decât prin o ameninþare de mare ºi cumplitã pedeapsã a-ºi renega trecutul…»

Soluþia lui, care va fi, în bunã parte, ºi soluþia gânditorilor politici români din secolul al XIX-lea – este cã «adevãrata civilizaþie este aceea care o tragem din sânul nostru, reformând ºi îmbunãtãþind instituþiile trecutului cu ideile ºi propãºirile timpului de faþã; aceasta o simþesc ºi o practicã chiar naþiile care se aflã în capul luminilor»… Încã o datã: în ce tabãrã se aflã ministrul lui Cuza? Pãrerea mea cã el se aflã acolo unde trebuie ºi unde îl obliga societatea româneascã de atunci sã fie.

Roºii (liberalii lui C.A. Rosetti) vor reforme radicale ºi rapide. Ei vor sã lichideze inerþia rãsãriteanã, morala Knutului, iobãgia ruºinoasã, vor, pe scurt, sã prindem din urmã Europa… Introduc legi strãine, împrumutã forme fãrã fond care, cu timpul, vor crea fondul adecvat… Junimiºtii sunt împotriva formelor fãrã fond ºi recomandã unconservatorism progresist, ceea ce, la prima vedere, este un paradox. Maiorescu este, în culturã, un radical, introduce criteriul autonomiei esteticului ºi inaugureazã spiritul critic ca sã punã o ierarhie a valorilor ºi sã combatã exagerãrile ardelenilor (latiniºtilor)… Socialmente, e împotriva impacienþei roºilor reformiºti, voind o evoluþie organicã, lentã, substanþialã. El aºteaptã sã aparã fondul ºi apoi sã acceptãm forma, sã vinã profesorii adevãraþi ºi dupã aceea sã înfiinþãm catedrele universitare. Este Maiorescu în aceste împrejurãri un european? Rãspuns: dacã nu el, atunci cine aduce în cultura ºi politica româneascã un spirit de exigenþã ºi un grad înalt de culturã europeanã? Este, desigur, în stilul lui ºi cu geniul lui temperat ºi temeinic, un veritabil, un mare european. Dealtfel, tot Maiorescu dã soluþia pozitivã în dilema citatã înainte (naþional sau universalist?) zicând: «sã fim naþionali cu faþa spre universalitate». A spus, am impresia, totul. A spus esenþialul…

Eminescu este un caz. Sociologic, el este de partea statului natural ºi se opune, vehement, imitaþiei, împrumutului, vrea întoarcerea la «sãnãtoasa sãlbãticie»… El criticã fantasmagoriile roºilor, civilizaþia vorbelor… ºi trebuie sã recunoaºtem cã în orice evoluþie socialã asemenea criticã este necesarã. Chiar dacã soluþiile sociale ale poetului sunt utopice. Din nou: Eminescu stã în afarã de Europa? Prin geniul sãu poetic, Eminescu este ºi rãmâne un european. Cel mai european dintre români pentru cã poezia nu este nici conservatoare, nici progresistã, ea este deasupra acestor împãrþiri… Utopiile lui sociale vin din altã utopie, una profundã, aceea de ordin naþional… Se cade s-o discutãm în alt context.

Fãcând din nou un salt în istorie ºi ajungând în zilele noastre (dupã ce am trecut prin experienþa din anii ’30 ºi peste douã totalitarisme: de dreapta ºi de stânga!), mã întreb: ce înseamnã a fi azi european? Voi începe puþin de-andãratelea, zicând cine nu este dupã mine un spirit european ºi cine batjocoreºte prin demagogia lui sinistrã ºi incontinentã valorile europene:

    1. Cine nu acceptã democraþia, toleranþa, cine crede cã numai el are dreptate, iar celãlalt nu poate avea în nici o împrejurare dreptate – stã departe de orice idee de Europa.
    2. Cine crede cã poate exercita puterea, indiferent în ce domeniu public, fãrã a accepta opoziþia faþã de putere, diferenþierea, contestarea, schimbarea… nu crede în valorile democraþiei ºi, deci, nu este un european. Este orice, poate fi orice, poate ajunge în orice poziþie socialã, dar el va trãi ºi va acþiona totdeauna în afara moralei ºi a valorilor Europei construite de atâtea generaþii de înþelepþi de la iudeo-creºtini ºi greco-latini pânã azi.
    3. Fanaticii (prefer sã le zic: fanaticii corupþi), procurorii morali, tipii resentimentari, complexaþi, iritabili ºi intoleranþi, gata sã spurce orice valoare ºi sã denigreze marile modele culturale ale naþiunii nu trãiesc în Europa spiritului. Trãiesc în propria lor mediocritate ºi se hrãnesc cu infinita ºi nenorocita lor ranchiunã.
    4. Nu poate fi niciodatã european cine detestã valorile românitãþii ºi declarã cã îi este ruºine cã este român. Dacã n-o face, ca Emil Cioran, dintr-un exces de paradox ºi nu are, tot ca el, acoperirea geniului creaþiei, nu meritã sã discuþi cu el despre valorile europene ºi, în genere, nu meritã sã-þi pierzi vremea cu el…
    5. Nu-i ºi nu poate fi european cine vrea moartea miturilor naþionale, mistificã istoria naþionalã ºi, profitând de poziþia lui politicã, vrea sã elimine modelele culturale. Discuþia despre manualele de istorie ºi de literaturã a dovedit ce labil ºi ce spirit tranzacþional poate avea «specialistul» român. El crede cã nu putem intra în Europa decât cu un manual de istorie în care sã fie vorba nu de reformele lui Cuza, ci de infidelitãþile lui conjugale, nu cu Brâncuºi, ci cu Andreea Esca… Se pot imagina o neseriozitate ºi o zeflemea mai sinistrã?
    6. Dacã este om de creaþie, nu este european cine respinge pe faþã sau în ascuns democraþia valorilor ºi morala toleranþei active. Micii satrapi culturali care au apãrut dupã decembrie ’89 ºi care terorizeazã comunitatea intelectualã prin discursurile lor apocaliptice nu sunt, dupã mine, decât niºte resentimentari provinciali care nu-ºi pot stãpâni ura ºi complexele…
    7. Elitiºtii care practicã intoleranþa ºi îºi rotunjesc averile într-o lume culturalã care crapã de foame ºi nu se poate exprima în chip normal nu sunt decât geografic europeni, sunt în realitate niºte cinici lacomi ºi înfumuraþi, foarte primejdioºi pentru cã falsificã ideea de elitã care este justã ºi necesarã într-o societate. Termenul vechi de ciocoism este, în acest caz, mai adecvat. Ciocoismul apare în mediile pestriþe ºi în societãþile nestructurate. “Tranziþia” le este foarte prielnicã…

Opresc, aici, numãrãtoarea inversã. Dar care sunt, mã întreb, europenii noºtri? Ce înseamnã în zilele noastre un european? Cum poate scãpa un român de inerþiile lui orientalo-dunãrene ºi poate intra, fãrã complexe ºi fãrã ifose triumfaliste, în Europa pe care o pregãtesc oamenii politici ºi econocraþii noºtri? O s-o iau, tot aºa, pe puncte.

1. Dupã mine, dintre marii oameni de culturã români care reprezintã Europa la Est ºi la Vest sunt, în afarã de cei citaþi mai înainte, marii creatori, marii istorici ºi marii filosofi (uneori se confundã). Ei au gândit lumea româneascã în perspectiva universalitãþii ºi n-au scos pe români din legãturile lor fireºti, istorice ºi culturale, sud-estice ºi occidentale… Nicolae Iorga este primul nume pe care l-aº cita. Gustul literar îl trãdeazã, uneori, dar spiritul lui gândeºte europeneºte când este vorba de istoria popoarelor. Adversarul lui, E. Lovinescu, a fost, vorba lui Ion Barbu, «singurul european de la Dunãre», a creat o teorie (teoria sincronismului) ºi a scris o istorie a civilizaþiei româneºti ºi o istorie a literaturii contemporane din aceastã perspectivã. Rolul lui în orientarea literaturii române spre spiritul veacului este esenþial. A pus în calea imitaþiei filtrul diferenþierii (element ce se ignorã) ºi teoria autonomiei esteticului. Ecuaþia este completã. Mi l-am ales de tânãr ca model ºi încerc sã merg ºi azi în sensul gândirii sale. Nu-i reproºez azi decât cã n-a dat mai multã atenþie în gândirea lui culturalã tradiþionalismului spiritual în termenii definiþi de Rãdulescu Motru ºi, în anii ’30, de Eliade, Vulcãnescu, Noica, mai înainte de Iorga ºi de Pârvan. Lupta lui durã ºi dreaptã cu sãmãnãtorismul ºi, în genere, cu tradiþionalismul ideologic refractar, provincial. l-a împiedicat sã descopere în «pârvãnism» un element de profunzime spiritualã… Europeni? Blaga, desigur, pentru cã a ales dezmãrginirea ºi a deschis zãrile spiritului filosofic românesc pornind de la un concept esenþial: spiritul mioritic. Oricât l-ar fi batjocorit nihilistul Cioran, el existã ºi ne exprimã în concertul european, cu toate ale noastre, bune ºi rele. Apoi inclasabilul Arghezi cu geniul lui tulbure ºi imprevizibil. Este cel mai mare poet european din acest secol, chiar dacã Europa nu-l ºtie prea bine. Strânge totul, în poemul lui, de la injuria balcanicã la rugãciunea psalmistului ºi gingãºia jocurilor de copii… ªi, apoi, astenicul simbolist Bacovia ce este? Dar nastratinescul ºi, apoi, malarmeanul Ion Barbu, care jurã pe trei sau patru Grecii spirituale ºi este convins cã lumea greceascã a dispãrut pentru cã n-a acceptat iraþionalul? El ce-o fi? Joc secund nu-i, oare, o capodoperã a ermetismului european în culorile cozii de pãun a rãsãritului? Priveliºtile lui Fundoianu, cu un puternic suflu existenþialist, de un lirism copleºitor, aºezat la jumãtatea drumului între un tradiþionalism judaic rãsãritean ºi o modernitate sclipitoare, ele în ce lume ne introduc? În mod sigur în altã Europã decât aceea a lui Francis Jammes, dar tot în Europa, parcã mai bogatã ºi mai tragicã. Pot sã-l uit pe Brâncuºi, cel pornit din Hobiþa? Se poate gândi Europa sculpturii în secolul al XX-lea fãrã pãsãrile, domniºoarele, sãruturile ºi coloanele lui infinite? ªi, mai întâi, cât de localist (specific) este ºi cât s-a deschis spiritului universal? Rãspuns: atât cât trebuie ca sã-l cucereascã ºi sã-l reprezinte. Sã nu-i uit pe ceilalþi trei români: Eliade, Cioran, Ionesco. Unul sincronist radical, nihilist absolut, negator al valorilor româneºti (într-un mod care-mi place din ce în ce mai puþin) dar, mã rog, mã resemnez în faþa limbajului lui strãlucitor; Eliade denunþã europocentrismul ºi construieºte o antropologie culturalã bazatã pe arhetipuri pre europene, împacã pe localiºti cu universaliºti, specificul naþional (identitar) cu aspiraþia spre universalitate. Cât despre Eugen Ionesco, el credea, când avea 22 de ani, cã dacã ar fi francez, ar fi genial. A devenit ºi a rãsturnat structurile teatrului mondial.

Cei mai europeni dinte oamenii de culturã românã au fost, totdeauna, criticii literari. Cu puþine excepþii, ei au înþeles bine lucrurile. George Cãlinescu ºi Tudor Vianu sunt douã exemple majore. Dar ºi comilitonii lor, ªerban Cioculescu, Streinu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius… Europenismul literaturii române este opera lor. Scriind o istorie a literaturii, Cãlinescu a dat mãsura acestei gândiri: a valorificat miturile naþionale din perspectiva universalului. Este ceea ce trebuie sã facã un istoric literar care are acces la marile concepte ºi înþelege cã literaturile se dezvoltã dupã principiul vaselor comunicante, dar au totdeauna rãdãcini adânci înfipte în straturile unor spiritualitãþi inconfundabile.

2. Europeni au fost ºi sunt avangardiºtii pentru cã ne-au spãlat de ruginã ºi ne-au provocat spiritul. Mulþi dintre ei au pregãtit apariþia noului spirit european, original ºi constructiv. Alþii au dat ei înºiºi o operã durabilã. Rol de detonatori în culturã. A ieºit un mare poet ca Tzara ºi, repet, un poet eminent ca Fundoianu

3. Bãtãlia dintre internaþionaliºti ºi autohtoniºti în culturã este mai totdeauna strict ideologicã ºi angajeazã doar în micã mãsurã arta ca atare. Pe Arghezi l-au revendicat toþi, de la gândiriºti la suprarealiºti. Le scapã tuturor pentru cã geniul poetic nu are legi ºi nici justificãri politice… Nu-i înþeleg bine pe internaþionaliºtii de azi când este vorba de culturã. Ei vor sã-ºi piardã rãdãcinile, limba, sã renunþe la o þarã imaginarã, la o tradiþie spiritualã, sã integreze cultura. Unde s-o integreze, cãci ea existã în Europa ºi reprezintã o vocaþie europeanã?! Nu-i înþeleg ºi nu-i aprob nici pe autohtoniºtii care cred cã dincolo de satul lor este neantul. Dupã mine, ciocnirea dintre ei este, vorba lui Camil Petrescu, o ciocnire a suprafeþelor. România profundã (România spiritului) este în afara lor ºi în afara disputei lor… Îmi place Pillat – tradiþionalistul – pentru cã este un poet al melancoliei ºi vãd în el un european cultivat ºi fin, cu nostalgii eline… Cutare postmodernist à outrance îmi sparge urechile ºi descopãr în el, vorba lui Noica, un zbierãtor care, negând pe marii scriitori, vrea sã-ºi facã loc cu coatele, cu picioarele, cu discursurile lui demagogice în care nu ºtii ce sã deteºti mai mult: furia lui oboreanã sau vicleºugurile lui moi ºi unsuroase?! Spiritul european nu-l viziteazã des, oricum. Balcanismul este mult mai aproape ºi mai compact în asemenea mentalitãþi…

4. Nu este european cine neagã valorile naþionale. Cum o sã slujeascã spiritul de toleranþã al Europei ºi ideea ei de diversitate culturalã toatã aceastã liotã de procurori morali care înjurã toatã ziua pe Arghezi, Eminescu, G. Cãlinescu, Sadoveanu, Nichita Stãnescu, Sorescu ºi care îºi face o specialitate din a doborî miturile pe motiv cã ele ne leagã prea mult de tradiþie ºi, încã o datã, obstrucþioneazã integrarea culturii noastre în Europa? Dar, pentru Dumnezeu, cultura nu se integreazã, cultura trebuie sã respire ºi sã-ºi construiascã marile valori. Fãrã ele, totul este o vorbãrie goalã ºi o isterie colectivã.

5. Credinþa mea cea mai sincerã este cã Europa nu este o fermã în care trebuie sã lucrãm toþi, este o stare de spirit, este o sumã de valori morale, spirituale ºi democratice; Europa înseamnã libertate de expresie ºi, repet, respect lucid (nu fanatic) faþã de tradiþiile fiecãrei culturi; Europa înseamnã totdeauna ºi Altul (Celãlalt), înseamn㠖 a câta oarã sã spunem? – toleranþã activã, ºanse pentru toþi, responsabilitãþi pentru fiecare ºi pentru toþi faþã de propria culturã ºi faþã de bunul comun care este cultura europeanã (ºi universalã).

6. Marii, autenticii europeni sunt marii creatori pentru cã, aºa cum gândea Maiorescu, ei sunt naþionali care gândesc în sensul universalitãþii. Ar fi suficient sã citez, aici, pe marii ruºi (Tolstoi ºi Dostoievski) fãrã de care Europa spiritului nu poate fi nici mãcar gânditã. Sau, ca sã revin la noi, românii, obsedaþi de când ne ºtim sã nu rãmânem uitaþi, aici, la Gurile Dunãrii: ce este românitatea fãrã oameni ca Dimitrie Cantemir, Eminescu, Arghezi, Brâncuºi, Blaga, Iorga, fãrã acei atleþi ai creºtinãtãþii (ªtefan cel Mare ºi Mihai Viteazu), fãrã Maiorescu ºi spiritul junimist, fãrã E. Lovinescu sincronicul ºi fãrã geniul turbulent al lui G. Cãlinescu, fãrã poeþii noºtri postbelici, mulþi ºi buni?! Dar marii matematicieni ºi, în genere, oamenii ºtiinþelor exacte care într-o ºtiinþã fãrã patrie (cum îi spune Pasteur) exprimã forþa de creaþie a unei naþiuni tinere? Ei reprezintã, dupã mine, spiritul autentic european, ei sunt europeni adevãraþi ºi nu haita de publiciºti culturali care zeflemisesc toatã ziua miturile naþionale pentru a cãuta burse ºi pentru a onora burse grase…

Pe scurt: a fi european înseamnã a merge în sensul marilor valori.

26-27 decembrie 1999

 

Share This Post