Cuvinte magice, amplul volum al Sandei Golopenția dedicat descântecelor, apărut la sfârșitul anului trecut la editura bucureșteană Spandugino, este o lucrare de filozofie a culturii (orale) care merită o atenție specială din partea antropologilor, lingviștilor și semioticienilor români, în general, și chiar a unui public mai larg și mai puțin specializat. O recenzie a Cuvintelor magice s-ar putea face din oricare dintre perspectivele enumerate mai sus. În cele ce urmează, ne vom limita la o succintă prezentare.
Autoarea (re)aduce în atenția cititorilor un univers și un limbaj astăzi pierdute. În centrul atenției, în această cercetare, se află nu atât enunțurile „magice” care compun descântecele, cât rostul producerii acestor enunțuri. Acesta este unul dintre principalele motive pentru care metoda de investigație cea mai potrivită – și folosită de Sanda Golopenția pe parcursul acestui studiu – este cea pragmatică. Mai exact, din multitudinea de nuanțe și încrengături posibile ale pragmaticii (disciplină aflată la intersecția dintre lingvistică și semiotică), autoarea și-a bazat cercetarea pe teoria actelor de vorbire, fondată, după cum se știe, de J.-l. Austin în 1970, prin lucrarea intitulată sugestiv How To Do Things with Words (Cum să faci lucruri cu vorbe). Opțiunea autoarei este cât se poate de firească, având în vedere că descântecele sunt acte de vorbire performative. Din perspectiva celui (de regulă, celei) care pronunță descântecul, acesta chiar îndeplinește acțiunea pe care o enunță. În plus, așa cum subliniază, cu îndreptățire, Sanda Golopenția, în textul descântecelor constatăm „mutații în sensurile unor cuvinte uzuale sau în structura și desfășurarea actelor locuționare și ilocuționare din limbajul obișnuit”, ca și „apariția unor acte locuționare sau ilocuționare noi ori sinteza semiotică a unor acte de instituire specifice” […]