În 1984, Fundaþia Rockefeller a invitat comitetul editorial al revistei «History of European Ideas» (fondatã în 1979) sã gãzduiascã la Bellagio (Italia) o Conferinþã Internaþionalã pe tema «Europa într-o lume în schimbare. Cu aceastã ocazie, editorii revistei au decis sã înfiinþeze «The International Society for the Study of European Ideas» (ISSEI). Începând cu anul 1988, ISSEI a organizat bianual conferinþe internaþionale asupra unor teme importante, ca: «Punctele de cotiturã ale istoriei» (1988), «Naþionalismul european» (1990), «Integrarea europeanã ºi mentalitatea europeanã» (1992), «Moºtenirea europeanã: spre noi paradigme» (1994), «Memorie, istorie ºi criticã: identitatea la sfârºit de mileniu» (1996), «Structuri narative europene în secolul 20: tradiþie ºi inovaþie» (1998). Acum se organizeazã, pentru perioada 1418 august 2000, o nouã întâlnire internaþionalã (care va fi gãzduitã de Universitatea din Bergen, Norvegia), pe tema: «În apropierea unui nou mileniu: lecþiile trecutului ºi perspectivele viitorului».
Programul Conferinþei de la Bergen include câteva conferinþe invitate ºi 160 de grupe de lucru pe teme dintre cele mai variate, printre care «Condiþia ºi perspectivele democraþiei», «Coexistenþa multietnicã», «Sistemul european de educaþie», «Moºtenirea culturalã europeanã ºi identitatea europeanã». Din România s-au propus trei teme: «Identitatea europeanã», «Feminismul în Europa de Est» ºi «Tendinþe majore în secolul 20 ºi ce ne spun ele despre urmãtoarele decenii».
Întâlniri pe probleme similare abundã în ultimii ani. în februarie 1999 am participat la Dresden la o Conferinþa Internaþionalã despre «Moºtenirea europeanã în semioticã». La Conferinþa de la Bergen vor participa cercetãtori din zeci de þãri, dar de pe acum se ºtie cã 40 dintre organizatorii grupelor de lucru provin din SUA, pe locurile urmãtoare aflându-se Norvegia (þara gazdã), Regatul Unit al Marii Britanii, Germania ºi Canada. Prin tot mai multe manifestãri, lumea culturii se apropie cu înfrigurare de cel de-al treilea mileniu.
De ce oare, în contrast cu intensitatea dezbaterilor interne pe tema europenitãþii, este relativ slabã prezenþa româneascã la dezbaterile internaþionale pe aceastã temã? Recunoaºtem aici o veche infirmitate a culturii româneºti: timiditatea cu care ea iese în lume. Importanþa asimilãrii achiziþiilor culturale ale Europei s-a aflat, încã din secolul al XIX-lea, în centrul atenþiei multor cãrturari români. Dar metabolismul nostru cu Europa a suferit mereu de o lacunã, pe care abia noua generaþie de intelectuali începe s-o corecteze, în condiþiile proceselor de globalizare care caracterizeazã societatea informaþionalã actualã. Am rãmas mereu la jumãtatea drumului. Preocuparea judicioasã a articulãrii culturii europene cu tradiþiile culturale autohtone nu a fost însoþitã de înþelegerea faptului cã interacþiunea cu Europa nu se referã atât la opere gata elaborate, cât la procesul însuºi de elaborare. Acest proces se supune judecãþii critice a comunitãþii profesionale internaþionale, tot aºa cum ºi noi avem dreptul acum sã participãm la judecata criticã a operelor altora; dar ºi acest drept îl exercitãm insuficient. Aºa se face, de exemplu, cã teoria metaforei, a lui Blaga, în loc sã iasã în lume atunci când tocmai se elabora, eventual ºi ca o reacþie la «Philosophy of Rhetoric» a lui I. Richards, s-a limitat la contextul românesc. Nici G. Cãlinescu nu a simþit nevoia de a comunica cu lumea în legãturã cu ale sale «Principii de esteticã». Tudor Vianu a rãmas destul de necunoscut în Europa, pentru motive similare, iar Constantin Noica a rãmas ºi el o prezenþã aproape exclusiv româneascã.
Cum se prezintã situaþia azi? Majoritatea celor care lucreazã în cercetare, fie în învãþãmântul superior, fie în institute ale Academiei, îºi publicã rezultatele aproape exclusiv în limba românã sau, dacã o fac într-o limbã internaþionalã, locul în care se publicã este departe de atenþia lumii ºtiinþifice. în acest fel, dialogul lor cu lumea este aproape absent. Este aceasta o atitudine europeanã? Nu este vorba aici numai de domeniul social-uman (unde multã vreme au fost invocate, numai uneori cu dreptate, barierele ideologice impuse de regimul totalitar; dar nici dupã încetarea acestor restricþii situaþia nu s-a prea ameliorat), ci ºi de ºtiinþele naturii. Excepþiile, cei o sutã de matematicieni, chimiºti, informaticieni etc. care se afirmã sistematic în reviste internaþionale ºi la edituri internaþionale, rãmân în minoritate ºi nici cei vreo o sutã de creatori în domeniul artistic, afirmaþi la scarã internaþionalã, nu schimbã mult situaþia de ansamblu. Nu mai vorbim de literaturã, unde bariera limbii este esenþialã. Cazuri ca cele ale lui A. D. Xenopol, Anton Dumitriu, Adrian Marino aratã cã ºi în domeniul social-uman dialogul cu lumea a fost posibil în oricare etapã a acestui secol zbuciumat.
Tot prin aceastã insuficientã înþelegere a globalizãrii culturii se explicã dificultatea cu care se acceptã faptul cã valorile culturale se constituie ºi se valideazã azi la scarã internaþionalã, fãrã ca aceasta sã însemne o depreciere a caracterului naþional al unora dintre aceste valori. Sã privim la acele þãri ale Europei care fac parte mai de mult din Comunitatea Europeanã; oare interacþiunea crescândã a unor culturi ca cea francezã, germanã, italianã a diminuat în vreun fel amprenta naþionalã a fiecãreia dintre ele? Dimpotrivã, din acest proces de globalizare iese mai clar în evidenþã amprenta naþionalã a fiecãrei culturi, deoarece contextul mai larg în care ea este plasatã permite o înþelegere mai profundã a ei. Descoperim treptat cã, aºa cum particula este, în domeniul cuantic, ansamblul interacþiunilor ei cu celelalte particule; aºa cum individul uman este ansamblul interacþiunilor sale cu ceilalþi indivizi, tot aºa o culturã este mai bine înþeleasã atunci când este privitã prin ansamblul interacþiunilor ei cu celelalte culturi. Aceastã înþelegere dinamicã, de câmp, schimbã ºi modul de a concepe identitatea unei culturi; incapacitatea de a înþelege aceastã schimbare a condus la ceea ce unii au numit criza identitãþii. De fapt, este vorba aici numai de criza unui anumit mod, depãºit, de a înþelege identitatea.
Timiditatea cu care editurile noastre colaboreazã cu edituri strãine (a se vedea, prin contrast, fermitatea cu care editurile poloneze ºi maghiare coediteazã cãrþi ºi reviste cu diferite edituri occidentale) se înscrie ºi ea în aceeaºi carenþã.
Efortul depus de instituþii ca Fundaþia Culturalã Românã ºi altele similare este, desigur, lãudabil. Dar poate fi aceasta principala cale de ieºire în lume a culturii româneºti? Rãspunsul e categoric negativ. Principala cale, în spirit european, este înscrierea culturii româneºti în normalitatea unei prezenþe continue în revistele de specialitate internaþionale, la edituri internaþionale, la congrese ºi conferinþe internaþionale ºi aºa mai departe. Dacã în unele domenii acest deziderat începe sã se realizeze, în altele situaþia este total nesatisfãcãtoare.
Una dintre consecinþele metabolismului insuficient cu lumea culturii este discrepanþa care se menþine la noi între modul în care diferiþi oameni de culturã români sunt evaluaþi în România ºi modul în care sunt ei evaluaþi în afara României. Multe vedete culturale locale, produse mai degrabã ale televiziunii ºi presei decât ale preþuirii din partea comunitãþii profesionale de care aparþin, sunt necunoscute în afara României, în timp ce alþii, recunoscuþi ca personalitãþi în afarã, trec aproape nebãgaþi în seamã la noi. Dar aceastã situaþie nu trebuie absolutizatã. Mediocritatea este uneori mai ambiþioasã, în dorinþa de a se afirma în lume, decât valoarea autenticã. Se pot da oricând exemple de personalitãþi care nu au avut ambiþia de a se afirma la scarã internaþionalã, dar pe care le simþim mai puternice decât altele, care au avut aceastã ambiþie.
Realitatea este însã necruþãtoare. Azi, valorile se constituie ºi se valideazã la scarã internaþionalã. în mãsura în care ignorãm acest adevãr, ne sustragem competiþiei culturale ºi riscãm sã pierdem din start.
Europa are acum capacitatea ºi vocaþia de a comunica cu lumea ºi de a asigura comunicarea în interiorul ei. Pânã nu demult, nu le-a avut. în prima jumãtate a secolului al XX-lea, valorile culturale circulau greu între continente ºi chiar în interiorul Europei existau încã deficienþe grave în comunicarea dintre culturi, parte datoritã ambiþiei fiecãreia de a se cantona în limba ei. Azi, situaþia este mult amelioratã iar adoptarea limbii engleze ca limbã internaþionalã a contribuit esenþial la aceastã ameliorare. Cine ºi-ar fi închipuit, în anul 1940, cã reviste franceze ca celebra Comptes Rendus de lAcademie des Sciences, ºi reviste germane de matematicã, fizicã, chimie sau biologie, vor ajunge sã publice în mod curent articole în limba englezã?
Intrarea în mentalitatea culturalã europeanã se face lent, dar ea devine inevitabilã. Noile generaþii, cei care ºi-au încheiat studiile universitare în anii 80 sau 90 ai secolului care se încheie ºi pentru care poºta electronicã ºi internetul fac parte din viaþa de fiecare zi, deprind mai uºor vocaþia comunicãrii cu lumea. Absolvenþii din urmãtorul deceniu aproape cã nu vor putea înþelege cum de a fost posibilã aceastã ezitare, timp de peste o sutã de ani.