Vestea-suprizã s-a lãsat aºteptatã mai bine de treizeci de ani. ºi a fost salutatã mai de toatã lumea ca un eveniment remarcabil ºi ca binemeritatã rãsplatã atât pentru creaþia literar-artisticã a lui Günter Grass, cât ºi pentru întreaga sa activitate în plan social. Hans-Georg Gadamer afirma: «Nu sunt surprins. într-adevãr, trebuie sã recunoaºtem cã primele romane ale lui Günter Grass au avut un efect amplu asupra literaturii germane postbelice, efect mult mai puternic decât literatura care a apãrut dupã aceea pe aceste meleaguri. N-am fost întotdeauna încântat de ceea ce a mai publicat el mai apoi. Dar enormul sãu talent, înrãdãcinat profund în originea sa ºi în istoria epocii sale, a fost întotdeauna o realitate de netãgãduit». La rândul sãu Jürgen Habermas scotea ºi el în evidenþã impactul operei sale asupra contemporaneitãþii sale, acea «mentalitate care l-a marcat pe Grass, o atitudine spiritualã din care se hrãneºte ºi astãzi Republica federalã». Regizorul de film Volker Schlöndorff, care îi preluase ca scenariuToba de tinichea, fãcând un film mult discutat în 1979, considerã cã figurile fanteziei sale populeazã deja mitologia germanã, de parcã n-ar fi zãmisliri ale minþii sale, ci derivate ale unor legende ºi basme. Criticul literar Michael Krüger reliefa noul statut pe care entitatea scriitor ºi-l câºtigase de-a lungul deceniilor prin operele acestui mare prozator: «El/scriitorul, n.n. G.G./ îºi putea exprima pãrerea în calitatea sa de scriitor.» În fine, un alt glas sonor saluta acordarea celebrului premiu marelui scriitor german glasul Christei Wolf, autoare cu care Grass s-a simþit întotdeauna într-o destul de largã comuniune de gânduri ºi idealuri, dacã n-ar fi decât sã ne gândim la celebrele lor fresce de istorie literarã ºi a mentalitãþilor zugrãvite cu o impresionantã forþã imagisticã ºi într-un limbaj de o certã savoare intelectualã înTreffen in Telgte (Întâlnirea de la Telgte) de Grass ºi Kein Ort. Nirgends (Nici un loc. Nicãieri) de Christa Wolf. «Grass a fost ºi este», declara fosta autoare est-germanã, «ca artist ºi contemporan un însoþitor critic al istoriei germane postbelice, iar în ultimii zece ani ºi al procesului de unificare a Germaniei; sã vezi cum aceastã atitudine ºi rangul sãu literar sunt apreciate în acest mod, ne încurajeazã ºi pe noi. Consider cã literatura germanã postbelicã este reprezentatã cu demnitate prin premiile Nobel primite de Nelly Sachs, Heinrich Böll ºi Günter Grass».
Presa germanã a marcat la loc de frunte evenimentul acordându-i semnificaþii care trec adesea de zona literaturii ºi artei, vizând dimensiunea socialã ºi istoricã a premiului norvegian de anul acesta: «Nici un alt scriitor german n-ar fi putut fi luat în consideraþie În finalul unui secol al grozãviilor germane iatã, simbolic, o imensã victorie spiritualã», scrie Frank Schirrmacher, un publicist cu care premiantul a polemizat într-un registru destul de dur. Schirrmacher nu a fost singurul care a emis o anumitã reþinere faþã de decernarea Premiului Nobel lui Günter Grass, numãrul acestora fiind apreciabil. Iatã ce spunea, de pildã, Alfred Hrdlicka din Austria: «Scriitorul suprem al naþiunii se simte competent, se pare, sã formuleze ºi interdicþia de a scrie ºi de a vorbi, considerând ca pe o impertinenþã faptul cã mai scriu ºi alþii câte o carte » Ironia rãzbate ºi din afirmaþiile lui Wiglaf Droste: «Cel mai mult i-ar plãcea lui Grass sã fie preºedintele întregii lumi.» În timp ce tinerii se distanþeazã de generaþiile de cãrturari ºi scriitori mai vârstnici, preferând sã-ºi caute singuri propria lor identitate, decât sã accepte sfaturi sau «apeluri» precum cel adresat de Grass tinerilor scriitori. Unul dintre aceºtia, Matthias Altenburg, riposteazã prompt: «S-ar prea putea ca nouã, tinerilor scriitori, gestul preceptorial ºifonat al unui Günter Grass sã ne fie la fel de strãin ca ºi tonul de pensionar ponosit al unui Frank Schirrmacher. S-ar prea putea ca noi sã exclamãm pur ºi simplu: Mai þine-þi fleoanca, Günter, shut up, Frank; acum e rândul nostru. Iar noi suntem zgomotoºi sau silenþioºi, exact dupã cum avem chef. Scriem când despre iubire, când despre spiritul vremii, când despre primãvarã. Ba chiar uneori ºi despre politicã.»
În afara Germaniei ecourile au fost puternice, îndeosebi în Austria, unde autori precum Elfriede Jelinek, Milo Dor, Ernst Jandl sau Friederike Mayröcker l-au semnalat cu deplinã aprobare, dar ºi în Polonia, Japonia, Spania ºi Statele Unite ale Americii.
Evenimentul fusese intuit, aºteptat cu tenacitate, timp de peste treizeci de ani Cãci în 1956 literatura germanã intra într-o nouã etapã a dezvoltãrii sale, iar inovaþia purta numele lui Günter Grass: dupã ce publicase un volumaº de poeme, desene ºi prozã intitulat Vorzüge der Windhühner (Avantajele cocoºilor de vânt, 1956) marcat vizibil de poemele lui Gottfried Benn, autorul, se duce împreunã cu familia la Paris, locuind în Avenue dItalie din al 13-lea arondisment, cu intenþia declaratã: «M-am pus pe un amplu ºezut epic, începându-mi romanul». Grass are 30 de ani, eroul romanului, Oskar Matzerath, idem. Aºa se nãºtea primul roman, primul succes fulgerãtor al lui Günter Grass: Die Blechtrommel (Toba de tinichea).
Matzerath îºi începe rememorarea propriei stranii biografii la vârsta de treizeci de ani. Fundalul autobiografic este ºi el prezent nãscut la Danzig/Gdansk, Grass îºi plaseazã ecoul tot acolo, numai cã fantasticul atât de caracteristic în canavaua epicã se instaleazã auctorial atât în viaþa lui Oskar, care la vârsta de trei ani refuzã sã mai creascã, bãtând necontenind din tobã, cât ºi a autorului care se lasã pur ºi simplu purtat într-o seninã complicitate de o naratologie de o inconfundabilã fizionomie. Debilul matur cântã asurzitor, sfãrâmând obiecte de sticlã, ºi-i ia drept model pe Goethe ºi Rasputin, se încarcã de vinovãþia morþii celor doi taþi ºi a mamei sale, se expune în permanenþã pericolului iminent de a fi tras pe linie moartã ca orice handicapat «nedemn de a mai trãi», copuleazã o progeniturã cu viitoarea sa mamã vitregã, strãbate istoria vremii sale bãtând din tobã, jucând teatru, îmbogãþindu-se ºi ajungând în final la casa de alienaþi mintali, închizând astfel spirala ciclului narativ deschis cu prima frazã a romanului: «Recunosc: sunt locatarul unui sanatoriu de handicapaþi».
Gerd Ueding reflecta peste ani cã unicitatea romanului de debut al lui Grass consta în faptul cã «scrierea lui este totodatã vorbire, naraþiune vie, singura lecturã posibilã, comprehensibilã ºi dãtãtoare de satisfacþii, fiind aceea la care îþi participã ºi urechile Când a apãrut în 1959, Toba de tinichea a adus în literatura germanã mai nouã nu doar o tonalitate nouã, ci în general o primã tonalitate ºi cât de substanþialã ºi polifonicã!»
La vârsta de 31 de ani, Grass îºi luã în geamantan manuscrisul romanului la care lucrase îndeosebi în ultimii ani petrecuþi la Paris, poposind pe «scaunul electric» al celebrei grupãri literare intratã în istorie sub denumirea de «Gruppe 47». Hans-Werner Richter, spiritus rector al acesteia, îl ascultã bântuit de un oarecare scepticism împreunã cu ceilalþi scriitori aflaþi de faþã printre care Peter Weiss, Paul Celan, Ingeborg Bachmann ºi cel care mai apoi avea sã devinã «papa» scenei literare germane, criticul literar Marcel-Reich Ranicki, cu care avea sã poarte mai târziu dispute grave Impresia auditoriului este copleºitoare, i se acordã ad-hoc premiul grupei, fiind salutat de tânãrul Hans Magnus Enzensberger ca «solitar sãlbatic al domesticitei noastre literaturi» ºi aºezându-l alãturi de «stânci precum Berlin Alexanderplatz de Döblin sau Baal de Brecht». Exegeza a extins aceste punþi de similitudine pe numitorul comun al primei opere, al unui debut fulminant, în care talentul original, inconfundabil, al autorului se descarcã cu o intensitate egalã cu aceea a forþelor naturii, mimând peste veacuri ceva din spontaneitatea ºi naturaleþea geniilor Sturm und Drang-ului, îmbogãþitã cu rafinamentul naratologic al epocii moderne ºi cu aliura barocã a fanteziei epice ºi a polifoniei limbajului.
Efectul prim este ºocul, atacul brutal la adresa unei bãltiri morale ºi sociale, argumentarea cu ajutorul vomitivul capabil sã-i scoatã pe cei din jur din amorþealã ºi inerþie, din autoamãgire ºi din plictis degenerant. Scoaterea oglinzii din buzunarul vraciului cuvintelor ºi þinerea ei, cu brutalitate, în faþa contemporanilor pentru a se vedea în adevãrata stare, ca în basmul lui Andersen, în dezarmanta goliciune. Exegeza a adãugat acelor opere de debut enumerate de Enzensberger ºi altele precum Suferinþele tânãrului Werther de Johann Wolfgang Goethe, Hoþii de Friedrich Schiller, Strãinul de Albert Camus,Procesul de Franz Kafka, Casa Buddenbrock de Thomas Mann, Se scrie de Friedrich Dürrenmatt, Cântãreaþa chealã de Eugen Ionescu O galerie strãlucitã de creaþii prin care autorii respectivi aplicau o puternicã terapie de ºoc semenilor lor din contemporaneitate ºi posteritate. Creaþii care întemeiazã ºi consolideazã o nouã esteticã, estetica celebrelor Les fleurs du mal, a Florilor de mucigai, aºa cum o întrezãrise, cutremurat de consecinþe, tânãrul Schiller: «Sã înfrumuseþezi lumea prin cruzime». Kantianul din el realiza însã cã astfel era periclitat «întregul edificiu moral al lumii», aºa încât evolueazã în timp pânã la formula «imperiului frumoasei aparenþe» (Reich des schönen Scheins). Debutul lui este însã, ca ºi al celorlalþi ºi al multor altor autori, matricea a tot ceea ce mai târziu avea sã se cheme nihilism, solipsism, destructivism.
Joc gratuit? Câtuºi de puþin. Noua tonalitate ce rãsuna triumfãtor în literatura germanã îngemãna un limbaj neobiºnuit de suculent ºi o forþã imagisticã copleºitoare cu o schemã narativã complexã ºi o tematicã densã ºi complexã. Zugrãvindu-ºi biografia, Matzerath zugrãveºte epoci ample ale istoriei moderne de la procrearea mamei sale în anul 1899 pânã la perioada de dinaintea, din timpul ºi de dupã cel de al II-lea rãzboi mondial (1954) într-o zonã frãmântatã cum a fost aceea a oraºului sãu natal Danzig/Gdansk. Grass recurge la elemente ale tehnicii ºi conþinutului romanului picaresc, ale Bildungs- und Entwicklungsroman-ului, combinându-le cu problematica artistului, într-un amalgam fascinant de fantezie ºi creativitate lingvisticã. De semioticã a imagisticii rezultate dintr-un sincretism unic al talentului literar ºi pictural. Grass însuºi e un amalgam: «Sunt scriitor sau desenator?» repeta el însuºi o întrebare pe care o autocaracteriza «pe cât de neavenitã, pe atât de ridicolã». Un amalgam capabil sã punã în evidenþã un amalgam altfel greu de depistat: «Înfingându-ºi lopata în trecut, Günter Grass sapã mai adânc decât cei mai mulþi ºi descoperã cât de întrepãtrunse sunt rãdãcinile Binelui ºi Rãului» se spune în expunerea de motive a Academiei Suedeze.
Trecutul, istoria cunoaºterea lor profundã, autenticã, deschide perspective de viitor, cãci «trecutul nu vrea sã se sfârºeascã»: istoria «îºi aruncã umbra asupra secolului urmãtor. Nu putem sã ne sustragem istoriei. Ea ne face sã devenim rumegãtori». Günter Grass, scriitorul în genere ca «rumegãtor» al meandrelor istoriei. Cea mai recentã confesiune a premiantului Nobel, fãcutã cu ocazia decernãrii în octombrie 1999 a unui alt premiu renumit «Prinþul de Asturia», confirmã procesualitatea scriiturii, nonconformismul unei interminabile provocãri: «De la primul meu roman, Toba de tinichea, pânã la cea mai recentã progeniturã a toanelor mele, denumitã posesiv Secolul meu, am fost un serv revoltat». Cu nemiloasa lupã a binevãzãtorului, scriitorul decupeazã din istoria-fluviu acele configuraþii care curg ºi curg, ca în fluviu de sub luntrea lui Vasudeva din Siddhartha lui Hermann Hesse, adicã destine umane în ºi prin care existã, se în-fãptuieºte istoria. Literatura «deschide drumul privirii spre acele evenimente infime, destabilizatoare, care se nasc îndãrãtul tribunei ce susþine un stat»; «astfel cursul istoriei se revarsã în apele reziduale din care se hrãneºte neþãrmuita mare a absurdului». De unde, apartenenþa proprie a lui Grass la tipologia picarului care scotea la ivealã adevãrul prin intermediul minciunilor. Ca precursor ºi-l revendicã pe Cervantes, «pãrintele acelui gen romanesc european, în þarcul larg al cãruia Candide al lui Voltaire smulgea penele celei mai bune dintre lumi, Tristram Shandy al lui Laurence Sterne îºi datora procrearea întrebãrii referitoare la starea ceasornicului, Tyll Ullenspiegel a lui Charles de Coster simuleazã o nebunie vicleanã în lupta de eliberare a flamanzilor de sub stãpânirea strãinã a spaniolilor, iar eroul lui Grimmelshausen, Simplicissimus, cautã sã supravieþuiascã schimbând mereu armatele bulucite». Iar ideea de bazã, de la Cervantes, trecând prin Schiller, pânã la George Orwell sau scriitorul spaniol de origine francezã Max Aub, este urmãtoarea: «Marginalizatã, cartea va redeveni subversivã. ºi se vor gãsi cititori pentru care cãrþile vor reprezenta niºte mijloace de supravieþuire.»
Postistoria, a cãrei expresie se vrea postmodernismul, se remarcã prin starea de dezagregare ºi confuzie. Ceea ce înseamnã, dupã Grass, în mod paradoxal, o ºansã pentru literaturã: «Ea trãieºte din crize. Floarea ei se deschide printre dãrâmãturi. Ea aude cum roade viermele. Sarcina ei este sã jefuiascã cadavrele. Fãrã sã fie plãtitã sau cu platã, ea þine priveghi, povestindu-le rudelor rãposaþilor vechile poveºti, iarã ºi iarã.»
Ce istorii a mai narat, în felul sãu inconfundabil, Günter Grass? Lista este destul de lungã, cele mai multe dintre opusuri fiind de o consistenþã copleºitoare. Toba de tinichea avea sã fie prima parte a «Trilogiei Danzig-ului», celelalte douã fiind Katz und Maus (ªoarecele ºi pisica, 1961) ºi Hundejahre (Ani câineºti, 1963). «Tragedia germanã» intitulatã Die Plebejer proben den Aufstand (Plebeii fac proba unei rãscoale, 1966) face referire la atitudinea lui Brecht în timpul revoltei anticomuniste din 1953 din Berlinul de Est, örtlich betäubt (anestezie localã, 1969) încearcã sã facã distincþia dintre «normalitate» ºi revolta anului 1968, dintre resemnarea vârstnicilor ºi protestul idealist al tinerilor. în 1972 publicã o introspecþie severã a propriei deveniri, a implicãrii sale în campaniile electorale ale social-democraþilor, glosând pe marginea rolului scriitorului ºi cetãþeanului în societatea modernã. Der Butt (Calcanul, 1977), asociat deseori ca tehnicã ºi vigoare a limbajului cu Toba de tinichea, imagineazã numeroase planuri narative, tema centralã fiind aceea a rolului femeii în devenirea umanã, în istorie, prin aspectul particular al procurãrii hranei, eroinele centrale fiind bucãtãrese, temã îmbinatã cu impactul mitului ºi magiei. Prezent ºi trecut se împletesc în planul fanteziei, prezentul este radiografiat critic prin prisma istoriei. în 1979 apare fermecãtoare ficþiune a întâlnirii idilice a unor poeþi de pe vremea barocului la sfârºitul rãzboiului de treizeci de ani. Aceastã «Grupã 1647» este un travesti literar cu aluzii la propria experienþã ºi la ceea ce ar fi putut fi în trecut prin proiecþia prezentului. A urmat un volum de prozãKopfgeburten (Zãmislirile minþii, 1980) ºi controversatul roman Die Rättin (ªobolanca, 1986), un adevãrat recviem dupã un holocaust atomar, în care trecutul ºi viitorul se întrepãtrund într-o nouã dimensiune temporalã numitã «Vergegenkunft». Dupã o ºedere la Calcuta îi apare volumul ilustrat de el însuºi Zunge zeigen (Aratã limba, 1988). în 1995 îi apãrea naraþiunea Ein weites Feld (Un câmp larg) cu trimiteri la istoria literarã, în speþã la Theodor Fontane ºi epoca acestuia. Critica literarã a constatat epuizarea vânei narative a lui Grass, din celebritatea sa rãmânând moralistul, «conºtiinþa naþiunii». Revine masiv în atenþia opiniei publice printr-un volum în care trãiesc din nou în simbiozã scriitorul ºi pictorul Grass: Mein Jahrhundert (Veacul meu, 1999), în care nu rareori gãsim intarsii autobiografice reflectate prin prisma inocenþei copilãreºti dotatã cu un bun ochi critic.
Dupã Dario Fo ºi José Saramago, iatã încã un autor laureat la Premiului Nobel «care s-a considerat întotdeauna ºi critic al societãþii, spirit contradictoriu, uneori ca vociferator, uneori un tip enervant» cum afirma Claudius Seidl.
Grass nu este un one-work-author, chiar dacã nu s-a mai ridicat niciodatã pe acele culmi pe care le escaladase cu Toba de tinichea. Ceea ce intrigã este faptul cã tinerii autori au pãstrat o semnificativã tãcere, poate ºi pentru cã nu au atins acea rodnicã vârstã de, sã spunem, 30 de ani Cel puþin din afara Germaniei, dupã Grass, domneºte un îngrijitor pustiu, dupã cum constatã criticii literari Uwe Wittstock ºi Sven Boedecker: «Dupã el urmeazã puþinãtatea În general, dincolo de graniþa germanofonã interesul faþã de literatura germanã contemporanã se stinge».
Günter Grass este o reuºitã a unei lumi spirituale aflatã în continuã cãutare de sine, într-un prezent care se face prin asumarea conºtientã a istoriei ºi a viitorului. O reuºitã cu suficiente pete negre în solarul universal al fanteziei creatoare.
La priveghiul istoriei, al clipei ºi al faptei trecute în ireversibil, în negura din ce în ce mai deasã a trecutului, scriitorul, artistul ne spune Günter Grass jefuieºte cadavrele, furându-le istoriile, biografiile proprii sau ale celor care le-au înconjurat, cu care s-a interferat, dând ºi luând, construind ºi distrugând, cântând ºi urlând de disperare. El se jefuieºte ºi pe sine însuºi, cu fiecare clipã murind ºi el. Priveghiul literaturii a început o datã cu cuvântul originar ºi se va termina o datã cu sfârºitul lumii. E un priveghi cât o eternitate.
(Notã. Ca surse de informare ne-au servit, în afarã de operele lui Grass:
Walter Killy (ed.), Bertelsmann Lexikon Deutsche Autoren, 1994, vol. 2
Neues Handbuch der deutschsprachigen Gegenwartsliteratur seit 1945, Begründet von Hermann Kunisch, fortgeführt von Herbert Wiesner u. Sybille Cramer, dtv, München 1993
«Süddeutsche Zeitung», nr. 227, 1. Oktober 1999, S. 17
Birgit Lahann, Trommelwirbel für die Bauchgeburt, în: «Der Stern», nr. 41, 7.10.1999, p. 63 ºi urm.
«Fachdienst Germanistik», nr. 11, November 1999.)