This royal throne of kings, this scepterd isle/
This earth of majesty, this seat of Mars,/
This other Eden, demi-paradise;/
This fortress built by Nature for herself/
Against infection and the hand of war;/
This happy breed of men, this little world;/
This precious stone set in the silver sea,/
Which serves it in the office of a wall,/
Or as a moat defensive to a house,/
Against the envy of less happier lands;/
This blessed plot, this earth, this realm, this England *
(Shakespeare, Richard II, II, 1)
Nu este defel obiectul rândurilor se urmeazã (ºi nici nu ar putea fi, având în vedere anvergura textului) sã analizeze în detaliu modul în care mitul insularitãþii (interpretat aici restrictiv ca trufaºã conºtiinþã a unei superioare alteritãþi în raport cu restul lumii) a marcat mentalul colectiv al britanicilor timp de veacuri, traducându-se în atitudini politice concrete care au influenþat decisiv nu doar soarta Britaniei ci, secole de-a rândul, a unei mari pãrþi a globului. Ceea ce ne propunem este o scurtã trecere în revistã a câtorva dintre pilonii fundamentali pe care se sprijinã ideea insularilor cã ei ar fi altfel (fireºte, în principiu mai buni) decât ceilalþi ºi modul în care aceastã concepþie influenþeazã în prezent atitudinea politicienilor britanici în raport cu integrarea europeanã. La celãlalt capãt al Europei nu cel atlantic, ci cel mai
* Ast tron regesc, o insulã augustã/
Pãmânt maiestuos, jilþ al lui Marte,/
Un alt Eden, a raiului jumate,/
Ãst meterez zidit chiar de Naturã/
Spre a se pãzi de ciume ºi rãzboaie;/
Spiþã blagoslovitã, micã lume;/
Gemã-ncrustatã în argintul mãrii,/
Ce-n juru-i stã ca zid de apãrare,/
Sau precum ºanþu-nconjurã castelul/
Ferindu-l de vecini ce-i pizmuiesc norocul;/
Sol sfânt, regat, aceastã Engliterã
(În româneºte de Dan Mateescu)
apropiat de Urali în termenii bine cunoscutei expresii a lui De Gaulle în spaþiul tradiþional denumit «carpato-danubiano-pontic», vatra în care s-a plãmãdit poporul român, am crezut a descoperi (mutatis mutandis, fireºte) idei nu tocmai diferite despre particularitãþile ce individualizeazã poporul român, deosebindu-l esenþial de oricare din naþiile înconjurãtoare, fapt ce justificã în viziunea unor politicieni români înrudiþi spiritual cu unii colegi de-ai lor din Albion, un anumit izolaþionism ºi o extremã prudenþã (în cel mai bun caz) în privinþa atât de mult discutatei integrãri «euro-atlantice» a României. Fãrã a ignora faptul cã paralela poate pãrea uneori forþatã ºi cã situaþia celor douã þãri în raport cu Uniunea Europeanã este deocamdatã fundamental diferitã, Marea Britanie fiind un membru «sceptic» dar totuºi un membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, iar România un simplu aspirant (mai mult sau mai puþin entuziast) la o integrare urmând a se produce într-un viitor deocamdatã nebulos, ne-am asumat riscurile implicite ale «îngroºãrii tuºelor» considerând cã, totuºi, se pot identifica similaritãþi frapante între cele douã þãri situate la douã margini opuse ale continentului.
Conºtiinþa insularitãþii britanicilor nu începe cu secolul Renaºterii cãruia îi aparþine faimoasele versuri shakespeareane, ea fiind în fond rezultatul unei realitãþi geografice incontestabile. Insula Marii Britanii este separatã de o fâºie nu prea latã de apã de restul continentului, relieful stâncos al þãrmului sudic britanic (faimoasele Dover cliffs) fãcând secole de-a rândul solul insular greu «abordabil» dinspre continent. Anglia a fost realmente, timp de veacuri, un teritoriu aproape imposibil de cucerit deºi mereu râvnit de marile puteri nãscute pe ceea ce englezii numesc atât de sugestiv pentru viziunea lor «the Continent». Este de remarcat faptul cã mitul inexpugnabilitãþii insulei ale cãrui elemente pot fi identificate în versurile shakespeareane s-a dezvoltat dupã perioada medievalã, în epoci mai îndepãrtate (de pildã pe vremea romanilor ºi mai ales, apoi, a invaziilor nordice insula fiind deseori victima raidurilor pustiitoare ale vecinilor sãi). Cucerirea normandã din 1066, care a marcat decisiv istoria britanicã, a dat coerenþã politicã acþiunilor statului englez care a reuºit în scurt timp sã-ºi creeze o forþã armatã ºi mai ales o flotã capabilã sã stãvileascã orice tentativã de invazie a insulei. Este o realitate istoricã faptul cã din 1066 insula nu a mai fost contropitã de nici o armatã strãinã, ceea ce a contribuit la apariþia ºi consolidarea legendei cã Britania este de necucerit. Episoade glorioase ale istoriei engleze au venit sã dea consistenþã acestui mit: distrugerea Invincibilei Armada (mai degrabã printr-o ºansã «meteorologicã» decât prin strãdaniile marinei engleze); eºecul flotei lui Napoleon la Trafalgar în bãtãlia ce l-a transformat pe amiralul Nelson în eroul emblematic al naþiei sale; eºecul lui Hitler în tentativa de a zdrobi rezistenþa britanicã în faimoasa «battle of Britain» (când «bãtãlia» a fost mai degrabã aviaticã, înfrângerea germanilor fãcând «faza navalã» imposibilã), care a permis Angliei sã rãmânã singura «insulã» de europenitate salvatã de potopul nimicitor al nazismului vremelnic triumfãtor.
Poziþia de privilegiatã izolare a insulei nu a avut însã un rol benefic numai în plan defensiv. Înzestratã deopotrivã «genetic» (prin succesive «infuzii» de sânge nordic) ºi administrativ de invaziile vikinge ºi apoi de cucerirea normandã (un ultim val, de astã datã «francofon» al nãvãlirilor scandinave) cu remarcabile virtuþi ºi capacitãþi de organizare politico-militarã, insula a devenit în scurt timp din þintã a poftelor vecinilor ce-i «pizmuiau norocul» (pentru a ne referi la moto-ul shakespearean al acestor rânduri) o realã ameninþare pentru naþiunile înconjurãtoare. Timp de mai multe secole, Franþa a fost cea mai ilustrã victimã a succesivelor tentative ale regilor englezi de a-ºi extinde dominaþia asupra «Continentului». Învecinatele Scoþia ºi Irlanda (spre a nu mai vorbi de Þara Galilor, cãzutã prima sub puterea regilor din Londra) au fost de asemenea þinta a seculare campanii de cucerire.
Într-un efort de simplificare a unei probleme deosebit de complexe am folosit termenul de «britanicitate» (Britishness), când mai degrabã ar fi trebuit folosit cel de «englezitate» (Englishness), unificarea Britaniei sub acelaºi sceptru ºi cucerirea niciodatã deplinã a Irlandei fiind fapte istorice relativ târzii. Eºecurile militare succesive pe continent (în Rãzboiul de 100 de ani ºi mai târziu sub Tudori ºi chiar Stuarþi) combinate cu descoperirile geografice care au extins marginile lumii cunoscute incluzând continente noi cum ar fi cel american sau australian, cea mai mare parte a Africii ºi Extremul Orient, au modificat poziþia geo-politicã a Angliei care a înþeles mai bine ºi mai repede decât alte naþii ce perspective extraordinare se deschid în nou descoperitele lumi de peste mãri, expediþii ca acelea ale italianului Columb sau portughezului Magellan, dar nu mai puþin cele ale britanicilor Drake ºi Cook, transformând Anglia dintr-o þarã situatã la margine de lume în centrul geografic ºi politic al mult lãrgitului mapamond. E suficient sã ne gândim la faptul cã meridianul 0 trece prin suburbia londonezã Greenwich ca sã ne dãm seama cã englezii au avut ºi au încã de ce sã se considere «buricul pãmântului». Noua situare geo-politicã a Angliei a influenþat decisiv ºi raportarea briþilor la «bãtrânul continent» ºi la noile lumi cãzute succesiv sub dominaþia lor. Vom reveni la aceastã problemã când vom discuta atitudinea britanicã actualã faþã de Europa Unitã.
Dacã acestea ar fi câteva dintre reperele istorice ale insularitãþii benefice a Angliei, specificul britanic are, deloc surprinzãtor, ºi un suport meteorologic. Englezii sunt conºtienþi ºi mândri deopotrivã de singularitatea climei insulare o vreme umedã influenþatã decisiv de Gulfstream, cu ploi aproape zilnice ºi temperaturi neatingând niciodatã valori extreme. Vremea a devenit de-a lungul secolelor o componentã esenþialã a britanicitãþii, englezii explicând adesea cu umor ºi detaºare autoironicã multe dintre ciudãþeniile comportamentului lor prin caracterul instabil, mereu schimbãtor al vremii insulare.
Din perspectiva acestui articol sunt însã, evident, cu mult mai interesante urmele lãsate în imaginarul britanic de conºtiinþa unicitãþii, izolãrii, «insularitãþii» Albionului. Aºa cum am arãtat deja, orice britanic care se respectã se va referi la Europa prin «the Continent», situând-o într-o opoziþie implicitã cu insula natalã, îngusta Mare a Mânecii reprezentând o «prãpastie» ce separã identitãþi culturale distincte. Pentru englezi, orice reprezentant al unei civilizaþii strãine este în sensul propriu al cuvântului, un «overseas alien» într-un mod cu totul diferit decât sunt, de pildã, pentru francezi (altã fostã mare putere colonialã) locuitorii teritoriilor «doutre mer».
Pragmatismul, corectitudinea ºi sportivitatea (fair play), un anumit gen de francheþe frustã sunt doar câteva din particularitãþile esenþiale pe care englezilor le place sã ºi le atribuie, fãrã însã ca alte popoare sã fie tot atât de entuziaste în a li le recunoaºte. Englezii sunt cu deosebire mândri de spiritul lor de toleranþã ºi capacitatea de acomodare ºi armonizare a unor elemente provenind din spaþii culturale dintre cele mai diferite. Aidoma romanilor din vechime, ei au clãdit un imperiu colonial («peste care soarele nu apune niciodatã»), spiritul lor pragmatic fãcându-i sã accepte faptul cã lumea în care trãim este de fapt un mozaic multicolor de lumi cu totul diferite. Conceptul de multiculturalism s-a nãscut de altfel în spaþiul cultural anglo-saxon. Ar fi multe de spus despre ce înseamnã de fapt mult lãudata toleranþã britanicã. O comparaþie între felul în care au fost trataþi bãºtinaºii amerindieni la nord ºi la sud de Rio Grande de cãtre cuceritorii anglo-saxoni ºi, respectiv, conchistadorii spanioli, ridicã semne serioase de întrebare în privinþa manifestãrilor practice ale acestei toleranþe. O carte emblematicã pentru raportarea britanicilor la lume este, fãrã îndoialã, «Gullivers Travels» în care vedem ochiul amuzat al eroului-narator plimbându-se ironic-detaºat peste diverse civilizaþii insulare pe care peregrinãrile-i pe mãrile lumii i le scot în cale. O acceptare plinã de umor a faptului cã Dumnezeu a avut destulã imaginaþie sã nu-i facã pe toþi oamenii la fel ºi conºtiinþa orgolioasã a faptului cã în aceastã infinitã diversitate de lumi singulare cea britanicã este, fãrã îndoialã, printre cele «alese», credem cã rezumã destul de bine atitudinea britanicã faþã de «restul lumii».
Cât despre imaginea noastrã, a «europenilor» situaþi de astãlaltã parte a Mânecii asupra britanicilor, ea se sprijinã pe cliºee ce includ clasicul ceai de la ora 5, punctualitatea, umorul binevoitor dar nu arareori condescendent, excentricitatea manifestatã adesea în tabieturi greu de înþeles, caracterul imprevizibil, sângele rece, calmul «englezesc», curtoazia tipicã «gentleman»-ului (un intraductibil cuvânt englezesc), în sfârºit, recunoaºterea faptului cã englezii sunt mult diferiþi de «noi, europenii». Amãnunte de ordin practic, cum ar fi faptul cã în Anglia se circulã pe stânga, cã unitãþile de mãsurã, numite de englezi «imperiale» sunt altele decât în Europa, cã banii înºiºi (pânã nu demult) au avut diviziuni ciudate ce nu respectau sistemul zecimal, întãresc convingerea cã dincolo de Mânecã lucrurile se întâmplã dupã reguli cu totul diferite de cele continentale, lumea de acolo fiind cu totul altfel, dacã nu de-a dreptul cu josu-n sus. Aceeaºi percepþie o au englezii înºiºi, însã e inutil sã subliniem cã din perspectiva lor universul insular e unul al normalitãþii, în timp ce restul lumii e guvernat de legi cu totul anapoda.
În contextul contemporan postbelic, naºterea Europei Unite (materializare târzie a unor vechi fantasme cultural-politice continentale) coroboratã cu destrãmarea imensului imperiu colonial britanic, i-a pus pe diriguitorii insulei în poziþia de neinvidiat de a construi strategii politice valabile ºi în acelaºi timp populare, în ton cu mereu schimbãtoarea dispoziþie a umoralului ºi inconstantului electorat britanic. Teoretic victorioasã în rãzboi (o victorie à la Pyrrhus însã), Anglia s-a vãzut detronatã din poziþia de lider mondial de fostele sale colonii transatlantice. Coagularea unitãþii europene, într-un ritm ºi cu o eficacitate pe care politicienii britanici nu le-au prevãzut, i-a pus pe britanici în faþa unei dileme greu de rezolvat. Sã se alãture unei Europe tot mai puternice (din care tot mai multe þãri începuserã a depãºi Anglia din punct de vedere economic), în care geografic chiar nu puteau avea decât o poziþie marginalã, pivotul noului colos suprastatal fiind temutul rival, Germania, sau sã continue sã ducã o politicã orientatã mai degrabã cãtre lumile extraeuropene (în bunã parte foste colonii din propriul ei imperiu) ºi sã joace pe «cartea globalistã ºi proamericanã în contrapondere cu tot mai puternicul continent. Renumita duplicitate britanicã ºi-a spus din nou cuvântul, Anglia pendulând de fapt perpetuu între cele douã poziþii, încercând pe de o parte sã nu piardã «trenul european» (la care a fost, datoritã tergiversãrilor sale, un simplu vagon ataºat mult mai târziu) ºi pe de altã parte sã se asigure cã va juca în continuare un rol decisiv pe continent, dar ºi în lume, eventual cu sprijinul Statelor Unite. Este motivul pentru care multe naþiuni europene (în primul rând istoricul rival, Franþa) privesc cu suspiciune Albionul, ca pe un cal troian american strecurat în Casa Comunã europeanã. Pe de altã parte, nici englezii nu vãd cu ochi buni puterea crescândã a unei uniuni unde nu li se rezervã un loc de frunte, vioara întâi fiind Germania unitã alãturi de mai noul sãu aliat francez. Ca întotdeauna când a eºuat pe continent, Anglia face apel la poziþia sa excentricã ºi insularã cãutând soluþii salvatoare dincolo de întinsele mãri ale lumii. «Euroscepticismul» a devenit astfel una din temele principale ale campaniilor electorale. Politicienii britanici ºtiu bine cã alegãtorii lor sunt deseori mai antieuropeni decât îºi pot permite sã fie cei ce îi reprezintã la Westminster. Atitudinea fostului premier Thatcher în aceastã privinþã este grãitoare. De un euroscepticism temperat de realitatea cu care trebuia sã se confrunte ca prim-ministru în funcþie, «Doamna de Fier» a alunecat spre un antieuropenism radical dupã ce a devenit o backbencher. Declaraþii mai vechi, afirmând cã Marea Britanie nu are ce cãuta în Imperiul Carolingian pe care vor sã-l reconstruiascã germanii ºi francezii, au culminat anul trecut cu fulminanta declaraþie de la Convenþia conservatorilor conform cãreia în îndelungata ei carierã politicã toate relele au venit, pentru Anglia, numai de pe continent, în timp ce soluþiile salvatoare au venit exclusiv din lumea anglofonã («English-speaking world»).
Am arãtat cã euroscepticismul politicienilor britanici este mai curând generat de neîncrederea alegãtorului insular (cu profunde rãdãcini istorice) în «continentali». Citatul din Margaret Thatcher exprimã, populist, un punct de vedere foarte rãspândit: din Europa nu pot veni decât rele. Englezii vor în continuare sã fie conduºi de parlamentul lor de la Westminster ºi nu de «birocraþii» de la Bruxelles ºi Strasbourg. Vor sã continue sã-ºi facã cumpãrãturile cu tradiþionala lor «pound», având imprimatã pe ea chipul monarhului ºi nu cu abstractul, nou-nãscut Euro. Ei nu vor sã rãmânã în afara Europei, dar nici sã fie complet absorbiþi de ea. Obiºnuit sã conceapã lumea ca pe un fascinant caleidoscop multicolor în care þara sa reprezintã o culoare vie ºi distinctã, englezul se teme cã mult lãudata unificare va duce la o uniformizare monocolorã de un cenuºiu dezolant.
În ce-i priveºte pe români, metafora «insularitãþii» ºi unicitãþii lor e legatã de cliºee tradiþionale de tipul «poporul român este o insulã de latinitate într-o mare slavã». «Enigma» ºi «miracolul istoric» (în termenii celebrului studiu al lui Gh. Brãtianu) a continuitãþii latinitãþii româneºti într-o zonã a Europei într-adevãr cãzutã sub puterea neamurilor slave a preocupat de multã vreme pe istoricii români ºi pe cei strãini. În reprezentarea miticã a istoriei româneºti, þara noastrã continuã sã fie un ostrov din Atlantida romanitãþii orientale, scufundatã sub potopul nimicitor al invaziilor slave. Alteritatea remarcabilã (lingvisticã în primul rând) a poporului român faþã de neamurile înconjurãtoare este evidentã, dar nu trebuie exageratã, nici consideratã un fenomen nemaiîntâlnit. Existã ºi numeroase elemente comune, fireºti, cu civilizaþia vecinilor noºtri. La urma urmei, România nu poate fi decât în imaginar o insulã, realitatea geograficã fiind alta. La chiar graniþa de vest a României, maghiarii reprezintã un fenomen ºi mai remarcabil de «insularitate», de diferenþã, de unicitate, în raport nu numai cu vecinii lor, dar ºi cu majoritatea popoarelor europene.
O altã variantã a mitului insularitãþii româneºti este ceea ce Lucian Boia numeºte (în Istorie ºi mit în conºtiinþa româneascã) «mitul cetãþii asediate». Atât de diferiþi de cei din jur ºi, fireºte, superiori lor, românii sunt þinta poftelor cotropitoare ale vecinilor. Se remarcã similaritãþi frapante cu imaginea din moto-ul shakespearean. Vecinii pizmuiesc acest pãmânt atât de dãruit de zei, locuit de oameni paºnici ºi ospitalieri ce nu au râvnit nicicând sã îºi extindã stãpânirea asupra unor pãmânturi strãine («poporul român nu a dus nicicând rãzboaie de cucerire»). De aici încep deosebirile faþã de modelul englez. Naþie rãzboinicã, ei nu numai cã îi înfruntã pe nãvãlitori, dar sunt chemaþi de destinul lor marþial sã ducã rãzboaie în þãri îndepãrtate (în contextul piesei shakespeareane, în Þara Sfântã). Dimpotrivã, popor prin comparaþie mic, românii dezvoltã mitul conspiraþiei universale împotriva lor, ei fiind eterna victimã a ciocnirilor de interese ale marilor puteri înveninate. România nu este «jilþul lui Marte», ci o þarã unde populaþia, confruntatã cu rãzboaie de agresiune, îºi cautã refugiu în codrii (eternul frate al românului).
În ceea ce priveºte «alteritatea» româneascã în raporturile poporului nostru cu Europa, istoriceºte, încã din secolul trecut, când clasa politicã din România a început eforturile de europenizarea a þãrii ce «zãcea turcitã» ca în Isarlâcul barbian, tendinþele de modernizare a societãþii româneºti s-au izbit de conservatorismul autohtonist ce voia a prezerva o greu definibilã (spre deosebire de cea britanicã) identitate ºi specificitate româneascã. În chiar O scrisoarea pierdutã a lui Caragiale recunoaºtem, în grotesca scenã a confruntãrii electorale dintre Farfuridi ºi Caþavencu, ceea ce în termeni moderni s-ar numi concepþii integraþioniste («Darã Europa sã fie cu ochii aþintiþi asupra noastrã»), respectiv «eurosceptice» («Nu voi stimabile sã ºtiu de Europa dumitale, eu voi sã ºtiu de România mea ºi numai de România Sã-ºi vazã de trebile ei Europa. Noi ne amestecãm în trebile ei? Nu. N-are prin urmare dreptul sã se amestece într-ale noastre»). Dacã aceste «luãri de poziþie sunã atât de familiare pentru observatorul scenei politice româneºti actuale, acest lucru nu trebuie sã ne complexeze. În îndepãrtata Britanie, confruntarea dintre tabãra izolaþionistã ºi cea europeanã nu depãºeºte uneori înaltele standarde ale adunãrii electorale caragialeºti. Deceniile de izolare din timpul dictaturii comuniste ºi transformarea efectivã a României în ultimii ani ai regimului Ceauºescu într-o insulã de stalinism în însuºi lagãrul socialist ce devenea tot mai permeabil la reforme fac din integrarea României (în primul rând economicã) o problemã deosebit de dificilã. Asemenea colegilor lor britanici, numeroºi politicieni români manipuleazã cu abilitate marota unui tulbure specific naþional care ar fi ameninþat grav de ceea ce se numeºte cu un cliºeu «noua arhitecturã europeanã».
E greu de prevãzut cât de departe va merge Europa pe drumul integrãrii. Dificultãþile economice sunt enorme. Cele culturale ºi istorice sunt chiar mai mari. Este greu de crezut însã cã într-o lume a interdependenþelor ºi a conexiunilor tot mai strânse se poate trãi în izolare, într-un trecut mitic bun cel mult pentru a educa patriotismul junilor ºcolari. Existã, cred eu, pericolul real ca, în mod paradoxal, tocmai rãmânând «pe dinafarã», izolatã de o lume prosperã material ºi fertilã cultural, cutare sau cutare civilizaþie sã fie efectiv ameninþatã cu dispariþia dimpreunã cu mult îndrãgitele fantasme ale unei specificitãþi superioare ºi arogante.