Revoluția informatică între spaime, șocuri și crize
În perioada 19501990, mulți intelectuali de formație social-umanistă
s-au arătat îngrijorați de ascensiunea diferitelor tipuri de mașini informaționale, văzute ca o primejdie majoră pentru dezvoltarea omului și pentru creativitatea literar-artistică. Limbajul științific modern, supraîncărcat de un simbolism inaccesibil publicului, era descris în culori sumbre. Au rămas emblematice în această privință cărțile lui George Steiner (Language and silence, Atheneum, New York, 1967) și Michel Henry (La barbarie, Grasset, Paris, 1987), în care știința modernă, cu limbajul ei tot mai încifrat, este considerată forma contemporană a barbariei (Henry), un obstacol în dezvoltarea unei culturi umaniste (Steiner). Devenise un adevărat tic, pentru oricine lua un interviu unui scriitor sau artist, să formuleze întrebarea privitoare la modul în care poezia, arta s-ar putea apăra de amenințările venite din direcție tehnologică. Calculatorul electronic devenise un fel de inamic public. Dintre vocile lucide, care nu
s-au lăsat prinse în această capcană, vom menționa aici pe Eugen Ionescu, care, dimpotrivă, îi invită pe scriitori (el se referea în mod special la dramaturgi) să învețe lecția de imaginație creatoare a științei și tehnologiei informației și să caute să fie la înălțimea ei.
Încercând să facem o retrospectivă a ultimelor decenii, trebuie neapărat să ne oprim la un moment de mare agitație, marcat, în anii 60, de ideile lui Marshall McLuhan, care s-a referit la «galaxia Gutenberg», ca emblemă a civilizației tiparului, civilizație de care omenirea începea să se despartă, pentru a se apropia de civilizația audio-vizualului. Am avut prilejul de a-l întâlni pe Marshall McLuhan în 1971, la Toronto; era revoltat că lumea îl acuza că vrea să demoleze cartea, pentru a pune în loc televizorul. McLuhan preciza că nu dorește declinul cărții, dar constată că în această direcție evoluează societatea. Diagnosticul formulat de McLuhan a fost contestat din diferite direcții, s-a argumentat cu statistici care demonstrau că nu se observă o diminuare a interesului pentru carte; s-a făcut apel la nevoia profundă de lectură a oricărui om cultivat. S-au confirmat previziunile lui McLuhan? Este prea devreme să dăm un răspuns. Rolul vizualului a crescut datorită dezvoltării informaticii. Dar ascensiunea vizualului, prin informatică, prin televiziune etc., prin creșterea posibilităților de aproximare a invizibilului prin vizibil (a se vedea știința haosului și geometria fractală) are deocamdată drept consecință nu marginalizarea cărții, a textelor tipărite, ci un metabolism superior al civilizației tiparului și civilizației audio-vizualului, o mai bună organizare a celei dintâi. Să nu ne grăbim însă să-l negăm pe McLuhan, s-ar putea ca previziunile sale să aibă în vedere un viitor mai îndepărtat.
Din fericire, mentalitatea ostilă revoluției informatice și-a redus mult proporțiile, lamentările despre primejdia robotizării oamenilor se aud tot mai rar, mulți dintre cei care ieri se arătau nemulțumiți de dezvoltarea calculatoarelor au devenit între timp beneficiari ai ei. Există un consens în ceea ce privește posibilitatea unei conviețuiri a lumii informatice cu lumea umanistă. Să mai observăm că și în rândul oamenilor de știință din domenii tradiționale ca matematica, fizica, chimia etc. a existat până în urmă cu vreo zece ani o oarecare rezervă, care între timp s-a risipit. Cei mai mulți matematicieni recunosc acum că informatica are un impact major asupra matematicii și că multe dintre marile probleme ale celei de a doua provin din problemele celei dintâi.
O incursiune în istorie
Întreaga istorie umană este o succesiune de șocuri și crize care au marcat orice schimbare mai importantă. Resimțite inițial ca adevărate tragedii, aceste schimbări au fost ulterior recunoscute ca mișcări în direcția progresului social. Ne putem imagina cu câte convulsiuni s-a produs trecerea de la creierul reptilian, asociat cu un comportament preponderent instinctual, la creierul paleo-mamifer, asociat cu un comportament preponderent emoțional? Aceeași întrebare pentru trecerea de la creierul paleo-mamifer la neocortex, asociat cu un comportament preponderent rațional. Câte convulsiuni trebuie să fi produs dezvoltarea vorbirii și limbajului! Câte frământări și frustrări trebuie să fi generat dezvoltarea scrierii, etapa hotărâtoare, poate cea mai importantă, în formarea lui «homo significans». Ne putem imagina panica pe care o vor fi trăit-o strămoșii noștri îndepărtați în primele încercări de a fixa informația într-o formă scrisă, sentimentul de frustrare pe care îl vor fi trăit ei într-o primă fază a acestei revoluții semiotice, care crea o distanță tot mai mare între cel care trimite un mesaj și cel care-l primește. Această mutație semiotică a fost potențată de progrese corespunzătoare în domeniul deplasării tot mai rapide, care au culminat în secolul al XIX-lea cu apariția trenului (și, ulterior, a automobilului), moment de adevărată panică la sfârșitul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, în S.U.A, lumea fiind speriată că viteza de 15 mile pe oră era atât de amețitoare și de inumană, încât ar putea duce la mari catastrofe. A urmat, în secolul al
XX-lea, zborul avioanelor tot mai performante, care pur și simplu anulează distanțele. Cuvântul tipărit ajunge într-un timp record în punctele cele mai depărtate.
Viitorul «galaxiei Gutenberg»
Pentru scriere, lumea antică folosea papirusul, care se obținea dintr-o anumită plantă, a cărei recoltare nu era totdeauna asigurată, fiind o sursă de posibile dereglări sociale. Apărută în secolul al doilea al erei noastre
în China, răspândită în celelalte țări ale Asiei în secolele al VI-lea și al
VII-lea, hârtia a ajuns în Europa în secolele al XI-lea și al XII-lea, preluând toate funcțiile vechilor papirusuri egiptene și adăugând la acestea unele funcții noi. Principala funcție nouă a apărut atunci când, în secolul al
XV-lea, Johann Gutenberg a inventat tiparul. Adevăratul simbol al galaxiei Gutenberg nu este tiparul, ci hârtia tipărită. Tiparul a devenit principalul stimulent al producției de hârtie. Datorită acestei logodiri a tiparului cu hârtia, civilizația și cultura modernă nu pot fi concepute în absența hârtiei. Când ne întrebăm asupra viitorului cărții, suntem obligați să ne întrebăm care este viitorul hârtiei. Aspectul acesta scapă în general celor care analizează perspectivele tiparului. De fiecare dată, când ne obișnuim cu ceva, ajungem să credem că acel ceva ține de natura umană. Cât de dificilă trebuie să fi fost despărțirea de comunicarea exclusiv orală sau despărțirea de papirus! Nu cumva și despărțirea de hârtie va fi la un moment dat inevitabilă? Hârtia se fabrică din apă și celuloză, celuloza se obține din lemn, lemnul provine din tăierea pădurilor, iar viitorul pădurilor este condiționat de evoluția crizei ecologice. Nu știm să se fi descoperit procedee de accelerare rapidă a creșterii pădurilor. Pe de altă parte, chiar atunci când este accesibilă, hârtia prezintă marele dezavantaj al deteriorării relativ rapide. S-a constatat că se păstrează mai bine la temperaturi joase. Vom putea dota marile biblioteci cu frigidere uriașe? Le vom muta la poli? Mai este și faptul că, față de ritmurile actuale, tiparul este din ce în ce mai greoi, mai lent. Desigur, în această privință, beneficiem de redactarea computerizată. Dar rămâne și problema spațiului de depozitare, tot mai limitat. O soluție este perfecționarea procedeelor de miniaturizare, lectura efectuându-se cu aparate speciale. O altă direcție de dezvoltare este exploatarea posibilităților Internetului, care asigură o difuzare mult mai largă și mai rapidă, dar și în acest caz nostalgia hârtiei se arată puternică și multe publicații pe Internet capătă ulterior și o versiune printată pe hârtie. Așa cum tiparul lui Gutenberg se logodise aparent pentru eternitate cu hârtia, calculatorul, Internetul par și ele să se afle într-o adevărată legătură ombilicală cu hârtia.
Față de atâtea semne de întrebare, de dileme, viitorul galaxiei Gutenberg rămâne incert; McLuhan a formulat o întrebare la care nu putem încă să dăm un răspuns precis. Problema este dacă ascensiunea audio-vizualului (care este incontestabilă) se va produce sau nu pe seama tiparului, hârtiei, cărții și lecturii; dacă memoria hârtiei va fi sau nu marginalizată, dacă nu chiar eliminată de memoria calculatorului.
Șocuri comunicaționale ulterioare tiparului
Avem mai întâi în vedere telegraful, telefonul, radioul și televiziunea, care intră într-o ordine de invenții la care latura negativă, resimțită ca o frustrare, se estompează în favoarea avantajelor. Aceste invenții își au rădăcinile în perioada de glorie care a urmat revoluției industriale și care a culminat cu acea știință care, bazată pe marile succese ale perioadei galileo-newtoniene, a explodat, în secolul al XIX-lea, prin savanți ca Laplace, Maxwell, Darwin, Clausius, Boltzmann, Helmholtz și Louis Pasteur și a beneficiat de încrederea publicului, în credința că a ști înseamnă a prevedea. Ne putem imagina starea de mirare, de plăcută surprindere, chiar de perplexitate a primilor utilizatori ai telefonului, a primilor ascultători ai radioului și a primilor telespectatori. Timp de sute de ani, hârtia și tiparul au permis transmiterea mesajelor la distanțe tot mai apreciabile, dar între momentul emiterii mesajului și cel al receptării lui a existat totdeauna o distanță mai mult sau mai puțin apreciabilă. Acum, pentru prima oară, mesajele acustice și optice ajung instantaneu la destinatar. Este ca și cum întreaga lume se strânge comunicațional într-o singură încăpere sau curte. Distanțele comunicaționale nu mai au aproape nici o legătură cu distanțele fizice, geografice. Te poți afla într-un mare oraș, rămânând totuși relativ izolat comunicațional, după cum te poți afla într-un cătun fără stație de cale ferată, dar, beneficiind de mijloace tehnologice adecvate, ești în vecinătate comunicațională cu întreaga lume.
Aceste șocuri comunicaționale plăcute, consecințe ale progreselor electronice, se remarcă prin faptul că beneficiarii mijloacelor evocate nu sunt condiționați de învățarea unor procedee complicate; prin câteva manevre simple, pe care orice profan le învață în câteva minute, folosirea și controlul aparatelor respective devin posibile. Să mai observăm faptul că, deși predominant proteze senzoriale, aparatele evocate, mai cu seamă radioul și televizorul, participă și la unele activități asociate cu activități cerebrale.
Generații de limbaje de programare
Generații succesive de limbaje de programare au dezvoltat modalitatea comenzilor, tipice pentru teoria actelor de vorbire (Austin, Searle). Metafora «lanțuri de cifre binare», în prima generație de limbaje de programare, amintește de natura binară a logicii tradiționale. Folosirea unor coduri mnemonice (simbolice), în a doua generație de limbaje de programare, are o anumită putere metaforică. În a treia generație, algoritmii nu mai trebuie să fie scriși în funcție de particularitățile calculatorului, ci pot fi exprimați într-o formă algebrică abstractă. Cu limbajul de programare logică LISP acceptăm autoreferința: programe de programe. Tendința spre o simbolicitate superioară aduce limbajele de programare tot mai aproape de limbajul natural, sub forma limbii engleze. În a patra generație (anii optzeci), calculatoarele personale permit dezvoltarea reprezentărilor vizuale, iconice. Programarea orientată spre obiecte conduce la calculatoare având drept componente alte calculatoare. Cea de-a cincea generație de limbaje de programare anunță programarea în limbajul natural. Depărtându-se inițial de limbajul natural, programarea la calculatorul electronic a demonstrat, prin progresele realizate, că această îndepărtare nu a avut alt scop decât acela de a se apropia chiar de ceea ce la început s-a depărtat. Ce replică mai convingătoare se putea da acelor autori care vedeau în artificializarea limbajelor calculatorului un semn al caracterului lor antiuman? Artificialul și naturalul se cheamă unul pe altul, pentru a constitui umanul.
Semiotica autoreferențială a mașinilor matematice
Putem constata acum și alte aspecte semiotice ale calculatorului electronic. Natura semiotică a itinerarelor de tipul intrări-ieșiri este mai vizibilă la mașinile abstracte (de tipul Turing sau al automatelor abstracte) decât la mașinile materiale. Mai întâi să observăm că mașinile de natură informațional-computațional-comunicațională au o pondere semiotică superioară mașinilor care procesează materie și/sau energie. O mașină în absența oricărui proces semiotic este de neconceput, deoarece orice intrare devine, într-un fel oarecare, un semn al unei posibile ieșiri. Dar aceasta nu înseamnă că procesele semiotice dintr-o mașină sunt totdeauna ușor de identificat. Mașina Turing este o mașină tipic semiotică, dar elementele pe care ea le prelucrează nu sunt semne în sensul peircean al cuvântului, ci entități vide sub aspect semiotic: elemente ale alfabetului mașinii. Acest lucru se întâmplă în orice mașină matematică, de la Leibniz până la Hilbert și Chomsky. Îl înțelegem astfel pe Bertrand Russell, care, referindu-se la The laws of thought a lui Boole, descria matematica drept acel subiect în care niciodată nu știm despre ce anume vorbim, nici dacă ceea ce spunem este adevărat. De exemplu, ce se întâmplă într-un sistem formal? Într-o primă etapă, dezvoltăm operații cu entități semiotic vide, dar care au o capacitate metaforică, pe care o indică terminologia și notația folosite. Termeni ca «axiome», «alfabet», «text demonstrativ», «teoremă», «regulă» exprimă clar intenția de a simula demonstrații matematice. Urmează anumite activități exclusiv sintactice, care arată cum anume, pornind de la o anumită intrare, se obține o anumită ieșire. Sensul se naște din aceasta activitate sintactică, de o manieră «a posteriori», prin interpretarea întregului sistem formal, adică o reprezentare a sa într-un alt sistem. Este deci clar că semantica unei mașini matematice este de natură «a posteriori» și are un caracter circular: mașina nu e asociată unui sens preexistent, ci unui sens pe care chiar ea îl generează. Autoreferința este aici esențială. Cu alte cuvinte, semiotica unei mașini este de alt tip decât semiotica pe care o întâlnim la tot pasul și care este aceea studiată de Peirce, cu ajutorul triunghiurilor sale (a se vedea, de exemplu, relațiile dintre cuvântul cal, animalul desemnat de acest cuvânt și noțiunea de cal).
O proteză nu ca oricare alta
Un electronist profesionist nu poate atribui unui aparat de radio o competență semnificativ mai mare decât aceea pe care o exploatează orice persoană care a învățat cele câteva manevre privind închiderea și deschiderea aparatului, folosirea diferitelor lungimi de undă și controlul intensității. O situație asemănătoare o prezintă telefonul (mobil sau nu) și televizorul. Cu totul alta este situația calculatorului electronic programabil, care a trecut printr-o succesiune de etape tot mai performante. Acest calculator nu este decât partea vizibilă a unei activități de o mare complexitate, care solicită din partea celui ce o îndeplinește anumite competențe intelectuale într-un spațiu nelimitat de posibilă creativitate. Se vorbește despre distincția hard-soft, primul termen desemnând aspectele care privesc calculatorul ca entitate materială, iar cel de-al doilea referindu-se la programele care permit punerea în funcție a calculatorului. În materie de programare, investiția de inteligență este inepuizabilă. Un informatician celebru, Donald Knuth, a scris un tratat în mai multe volume, intitulat «Arta programării la calculator», publicat în ediții succesive, dintre care una a fost tradusă în românește. Folosirea cuvântului «artă» are aici o rațiune profundă, programarea este știință și artă în același timp.
Lucrurile nu se opresc aici. Programarea se sprijină pe anumiți algoritmi (succesiuni de instrucții și condiții logice), care se bazează pe anumite modele matematice ale proceselor pe care le avem în vedere. Sub raza de acțiune a acestor modele intră, cu mai mult sau mai puțin succes, o mare parte a naturii înconjurătoare, a realității social-umane. Este important să subliniem faptul că printre domeniile de succes
ale modelării algoritmice se află o mare varietate de procese biologice, economice, psihice, sociale și numeroase aspecte ale creativității
literar-artistice, ale culturilor populare, ale folclorului și mitologiei. Succesul modelării algoritmice în atât de variate domenii social-umaniste este una dintre explicațiile schimbării de atitudine a specialiștilor în domeniul social-uman, în ceea ce privește cultura științifică, tehnologică și, în particular, informatica.
În această ordine de idei, cuvântul «proteză» nu mai acoperă în mod adecvat situația calculatorului. Desigur, numeroase persoane folosesc calculatorul ca pe o simplă proteză, de exemplu pentru a redacta un text gata elaborat. Un începător în ale informaticii va folosi calculatorul cu mare precauție, dar pe măsură ce va câștiga experiență se va lăsa antrenat în tot felul de explorări ale posibilităților acestei mașini. Mai este oare judicios să calificăm calculatorul, în această fază de utilizare, o simplă proteză? Calculatorul devine un asociat organic al inteligenței noastre, spațiul de desfășurare a imaginației și curiozității noastre. Funcția de auxiliar al capacităților noastre cerebrale nu se realizează prin câteva manevre relativ simple, ca în cazul celorlalte proteze evocate mai sus. Gândirea algoritmică la care ne invită informatica amintește de cuiul lui Pepelea; inițial pe post de auxiliar, de proteză, această gândire se insinuează pe neobservate în comportamentul nostru, în logica noastră, în modul nostru de a vedea lumea. E bine? E rău? Nu în acești termeni trebuie pusă problema. La aceasta s-a ajuns prin evoluția inevitabilă a societății umane, ne rămâne să învățăm să controlăm această evoluție, pentru a-i optimiza avatanjele și a-i minimiza efectele nocive. Dar nu putem omite satisfacția estetică pe care o furnizează contemplarea noului tablou al cunoașterii umane, în care în centrul atenției se află distincția dintre existență și construcție și înțelegerea diferitelor grade de complexitate ale proceselor din natură și societate.
Chiar la nivelul relativ elementar de utilizare, constând în introducerea unor date în memoria calculatorului sau redactarea unui text, beneficiul este imens. Posibilitatea unui «du-te-vino» repetat între diferitele alineate ale textului, ușurința cu care putem modifica, elimina sau adăuga anumite pasaje conduc la un control eficient al redactării, ne stimulează imaginația, în vederea unor noi dezvoltări. Textul apare într-o viziune dinamică, în care localul interacționează cu globalul. Față de un calculator personal performant, utilizatorul are mereu în față noi orizonturi, desfășurări ale consecințelor unor ipoteze, testări ale unor conjecturi, vizualizări ale unor reprezentări care aproximează anumite procese invizibile, dar inteligibile.
Și acum, Internetul
Internetul a apărut ca rezultat al conjugării eforturilor unui număr imens de calculatoare dintre cele mai performante.
Două metafore au ghidat lumea Internetului: metafora navigării și aceea a autostrăzii. Metafora navigării cheamă imediat după ea metafora oceanului informațional și comunicațional și pe norocoșii care au învățat să se avânte în largul valurilor sale. Pot oare înțelege cei care stau pe mal, timorați, satisfacția acestor exploratori care, ca altădată Columb, trăiesc vertijul descoperirii unor noi teritorii (care, de astă dată, nu mai sunt teritorii geografice, ci teritorii ale spiritului uman, ale capacității oamenilor de a comunica între ei)?
Metafora autostrăzii informaționale se referă la ușurința și eficiența cu care putem goni pe Internet în căutarea unor noi universuri informaționale. Acest bombardament informațional trebuie însă ținut sub control, el cere o conduită adecvată. Informația este în unele privințe prea multă, în altele prea puțină. Trebuie să știm să ne apărăm de acele informații care au efectul unor zgomote și să ne orientăm spre informația pe care o așteptăm cu nesaț. Selecția ne aparține și se referă nu numai la Internet, ci și la radio, telefon și televizor. De exemplu, să nu folosim telefonul mobil numai pentru că accesul la el este posibil, ci numai atunci când această utilizare răspunde unei nevoi reale.
Cu aceasta ajungem la miezul problemei. A apărut poșta electronică, dar mulți dintre cei care au acces la ea nu au formată încă nevoia de ea. Timp îndelungat, oamenii au comunicat direct numai cu vecinii de bloc, de curte sau de cartier, la care adăugau unele schimburi ocazionale de scrisori prin poștă cu rude, prieteni, cunoscuți. Spațiul comunicațional face parte din universul nostru ecologic, acel «Umwelt» la care se referă Jakob von Uexkull. Și iată că dintr-o dată acest spațiu se oferă într-o amploare pe care nici nu o puteam bănui. El se oferă, dar suntem noi gata să-l primim? Avem noi o reală nevoie de el? La aceste întrebări, unii dau un răspuns afirmativ. De exemplu, cercetătorii științifici care se simt legați de toți ceilalți cercetători în probleme similare au o nevoie organică de a interacționa cu aceștia, indiferent de țările în care ei se află și vor ca această interacțiune să se desfășoare cât mai rapid. Ideea că «individul uman este interacțiunea sa cu toți ceilalți indivizi», enunțată de C.S. Peirce, este, în context comunicațional, tocmai sloganul care guvernează apariția și funcționarea Internetului.
Problema este însă că nevoia reală de e-mail, de home page, în general de Internet nu există deocamdată decât la un număr restrâns de persoane. Ca și alte dăți în istorie, posibilitatea satisfacerii unei anumite nevoi a apărut înainte ca această nevoie să apară (cel puțin pentru o mare parte dintre cetățeni). Oamenii care nu au încă aceste nevoi comunicaționale se află sub aspect cetățenesc și cultural într-o stare de inferioritate, șansele lor de reușită socială sunt mai mici. Educația școlară și universitară are datoria de a reduce acest handicap. Mai e apoi categoria celor care doresc cu ardoare să navigheze pe Internet, dar nu au acces la el. Și aceștia trebuie apărați, ajutați să capete acces la calculator. Ne gândim cu o strângere de inimă la drama atâtor copii din mediul rural care rămân excluși de mai multă vreme din procesul educației informatice, situație care aproape îi condamnă să rămână la periferia societății informaționale.