Nu pot să știu ce a fost în capul ultimului dinozaur și cu atât mai puțin îmi dau seama ce ar fi făcut dacă o pasăre, sau ce știu eu ce specie care urma să-l înlocuiască, i-ar fi comunicat că secretul supraviețuirii este zborul. În ce mă privește, dacă locul pe care îl ocup în lume mi-ar fi condiționat de utilizarea unui calculator, aș spune un nu categoric, ceea ce îmi permite să cred că ultimul dinozaur a privit pasărea drept în ochi și i-a strigat, eu refuz să zbor!
Admit că refuz să zbor sună ca dracu și mă întreb dacă pasărea în chestie i-a prezentat avantajele zborului cu insistența pe care o pun în joc iubitorii de calculatoare, atunci când vor să te câștige de partea lor. Fiind supusă unor presiuni de acest gen din 1990 eram pe punctul să cedez când mi-a dăruit Marianne Macintosh-ul am învățat să replic la orice argument devenind o profesionistă a refuzului. Nu, nu vreau să lucrez mai repede, nu mă grăbesc și, în ultima vreme, public mai multe decât am de spus. Nu, nu vreau să-mi fie mai ușor, lasă să mă chinui, orice lucru pe care îl faci ține minte cât l-ai ținut între mâini. Nu-i nevoie să insiști, știu că în curând toată lumea va pretinde să dai textul pe dischetă. Să trimiți foi dactilografiate va deveni un gest nepoliticos. Dar să vină mai întâi momentul. Dacă îl apuc sper să am bani să-i plătesc celui care introduce foile mele în calculator și, deci, în dischetă. Oricum, mă opresc aici pentru că, oricât aș insista, nu pot să comunic întreaga mea înverșunare care, în esență, nu vine din scârba de calculator, ci din iubirea înfocată și infinită pe care o port mașinilor de scris. Dacă l-aș accepta pe el ar trebui să renunț la ele și mai bine mor.
În viața mea au existat patru mașini de scris, dacă nu le pun la socoteală pe cele de la birou cu care am avut relații trecătoare. Prima iubire se numea Erika și a fost o RDGistă cenușie. Am cumpărat-o în 1966, punând leuț peste leuț, bani câștigați din meditații Nu pot să uit cum am așezat-o pe masă în fața surorii mele de opt ani și am zis victorios, eee? Habar nu aveam pe unde se pune foaia de hârtie. Am căutat amândouă până am găsit. Când am început să scriem, am descoperit, ce oroare, că mașina «n-avea majuscule». Costase cât zece burse studențești și mi-a venit să ucid. Printr-o manevră necontrolată sora mea a produs un M mare. Mai fă unul, am răcnit, pe ce buton ai apăsat? Nu mai știa, așa că ne-am pierdut multă vreme până când am descoperit. Destul de repede, fără nici o metodă sistematică, dar cu grija de-a folosi zece degete, am ajuns să bat șase pagini pline de greșeli pe oră. În deceniile care au trecut nu m-am îmbunătățit cu nimic din acest punct de vedere.
Ne-am iubit ce ne-am iubit, până când am dat-o cadou, pentru că Radu, când ne-am căsătorit, a adus de zestre un Continental interbelic, mic, negru și foarte lucios, care face parte din aceeași familie cu telefonul de ebonită, cu patefonul și charlestonul. Are un sunet discret, dar robust. În treizeci de ani s-a stricat de două ori numai un pic.
După 90, viața mi s-a intersectat scurt cu o mașină de scris marca Robotron. Car mare, o căruță de fier și multă gălăgie. A fost o relație nereușită, așa că am făcut-o cadou și pe ea. Dacă stau să mă gândesc, cred că am ales prost beneficiarul.
În fine, un Olivetti demodat primit tot după 90 de la o prietenă care nu mă mai iubește și pe care nu o mai iubesc nici eu. Țin mașina, just in case, nu se știe niciodată. Este albastră și locuiește în bucătăria-bibliotecă.
Rezultă destul de limpede că în inima mea nu mai există loc pentru calculator și nici pentru alte invenții la care îl va duce pe om zborul. Așa că, vîj, vîj toată lumea pe sus călare pe calculatoare și lipa, lipa vin și eu în coada lor scriind la Continentalul lui Radu. N-am nici măcar scuze să spun că e lucrul meu.
Ce-mi place la mașina asta de scris? Tot. Începând cu valijoara de lemn acoperită cu imitație de piele și până la butoanele claviaturii făcute înainte de război după legea lucrului bine făcut.
Apreciez enorm faptul că este cuminte. Stă pe birou, nu clipește, nu emite sunete, nu dă semne de neliniște. Așteaptă modest să-mi scriu textul cu pixul, cu creionul, cu ce găsesc. Are răbdare. Se uită cu binevoitoare înțelegere când umplu un coș de hârtie ca să scriu un paragraf. Un calculator care ar vedea cum lucrez ar ajunge nebun. Ea stă și eu rup hârtie după hârtie. Când mă enervez le fac cocoloș. La un moment dat zic, ia să vedem cum arată textul ăsta scris la mașină. Bat repede, acopăr paginile cu corecturi și reiau munca cu pixul de la început. Aici iubitorii de computer își închipuie că m-au prins, nici nu știi ce ușor se fac la calculator corecturile. Îmi vine să le răspund moldovenește, nu cried. Și cine a vorbit de corectură?! Bătaia la mașină este un respiro între două pixuri, mai cu pixul, mai cu mașina, rezultă la un moment dat un text definitiv, care nu mă sinchisesc dacă are, pe ici pe colo, câte o corectură. Greșeala este lucru omenesc.
Atunci când cei care insistă să mă ducă pe drumul cel bun exagerează, le amintesc cum și-au nenorocit ochii și de situațiile în care calculatorul i-a adus pe culmile disperării, le-a furat texte, le-a zăpăcit, s-a blocat. Ei surâd îngăduitor ca și când le-aș vorbi de năzbâtiile pe care le fac proprii lor copii și nu pot să-i fac să înțeleagă că eu, dacă aș păți așa ceva, aș sparge tot. Simt că ar fi ca și când chelnerul pe care îl rabd în coastă ca să toarne vin ar fugi cu sticla.
Nu am ce să mai adaug, ce era de spus am zis. Refuz calculatorul din fidelitate pentru o lume mai veche, mai organică și mai plină de sens, prezentă în preajma mea prin mașina de scris Continental. Iar Macintosh-ul, așezat într-un colț al dormitorului și acoperit cu o basma albastră, ar trebui să înțeleagă că n-are nici o șansă să învingă o astfel de iubire.