Daniel Dăianu – Cât de nouă este «noua economie»?

Revoluția digitală și perspective formidabile pentru unii, alături de scufundare și mizerie pentru alții! Nu întâmplator ultima întîlnire la nivel înalt a Grupului celor 8 state puternice ale lumii, în Okinawa (Japonia), la finele lunii iulie 2000, s-a remarcat prin centrarea atenției pe situația economică și socială a lumii subdezvoltate; s-a vorbit astfel despre implicații ale creșterii decalajelor economice față de lumea bogat㠖 pe fondul noii revoluții tehnologice –, despre răspândirea fulgurantă a unor epidemii la care nu există încă leacuri eficace, despre tabloul dezolant al unor regiuni vaste ale globului unde timpul parcă merge înapoi etc. Cei mari și puternici par să fi intrat, în fine, într-o alertă reală față de soarta multor țări neajutorate, deși semnale foarte grăitoare existau de mulți ani. Această preocupare ur mea ză, deși la altă scară și într-un context diferit, atenției care s-a acordat evenimentelor din sud-estul Europei, din Africa Centrală etc. Rămâne de văzut dacă acest interes va fi vremelnic, sau va rodi ca fruct al unui pragmatism înțelept, pe care îl așteptăm de la lideri de stat responsabili. Rândurile de mai jos se vor și o invitație la o dezbatere onestă cu privire la probleme sociale, economice și politice contemporane. A lupta pentru o societate democratică și piață (ca temei economic al democrației) nu înseamnă a respinge o evidență izbitoare și anume: ceea ce dorim să construim chiar și în ipostazierile sale exemplare are imperfecțiuni (să ne amintim de celebra descriere de către Winston Churchill a democrației) și tocmai de aceea, avem obligația morală și intelectuală de a le dezbate cu sinceritate, așa cum șade bine unor cetățeni liberi și deschiși la minte.1

Fapte

Încercând să dau drumul unui șir de gânduri privind tema acestui număr din Secolul 20 nu am rezistat tentației de a consemna un fapt pe care-l consider a avea o semnificație deloc neglijabilă. Astfel, în a doua jumătate a lunii mai 2000, deputatul Varujan Pambuccian a introdus în Parlament un proiect de reglementare a comerțului electronic (e-com merce). El argumenta, printre altele, că, potrivit unor calcule, circa 10% din populația Bucureștiului ar putea utiliza noua modalitate de procurare de bunuri și servicii. Concomitent, în Congresul american se desfășurau audieri privind aceeași chestiune, dezbateri care erau televizate de canalul C-Span. Dincolo de apropierea în timp, oarecum inedită, a preocupărilor de legiferare în acest domeniu în cele două țări, se reliefează un alt aspect și anume, motivarea demersului deputatului în Parlamentul român. În opinia mea există suficient temei pentru a spune că, în acest caz, nu avem de-a face cu un simplu gest spectaculos – propriu comportamentului multor oameni politici, sau tradiționalei «forme fără fond». Internetul a pătruns puternic în viața unui număr notabil de români, tineri și mai în vârstă, a permis un acces extraordinar – ca spațiu și vitez㠖 la lumea informației, și nu numai.

Să ne gândim, de pildă, la ușurința cu care se poate comunica direct, indiferent de distanță, la posibilitatea de a citi presa chiar înainte ca aceasta să fie difuzată fizic.2 Ce deosebire fantastică între a primi clip-uri de ziar prin poștă, la zile sau chiar săptămâni distanță în timp3, și a citi articolele în cvasimomentul difuzării lor. Internet-ul este însă numai o parte componentă, chiar dacă, se pare, cel mai important suport tehnologic a ceea ce unii numesc «noua economie» (the new economy).

Deceniul ultim pare să fi scos economia americană dintr-un soi de letargie. «Noua revoluție industrială» (revoluția informației) nu numai că redesenează harta industrială, dar conduce la creșteri de productivitate remarcabile, la reduceri mari de costuri. Extinderea aplicațiilor noilor tehnologii ale informației este dovedită de fapte simple dar grăitoare. De exemplu, microprocesorul pe care-l întâlnim adesea în felicitări muzicale conține mai multă putere de calcul decât exista pe toată planeta la finele celui de-al doilea război mondial.4 Comerțul electronic a condus la diminuări de prețuri de achiziție considerabile. Astfel, marile edituri de carte (nu numai americane) se află sub concurența teribilă exercitată de Amazon.com (imensa rețea electronică de distribuție de carte), care oferă prețuri en detail mai mici cu până la 20% față de prețul de achiziție din magazin. Studenții mei de la Anderson School renunțaseră să mai achiziționeze cărți din librării ca urmare a diferențelor notabile de preț.5 În România, de exemplu, editura Polirom din Iași utilizează Internet-ul pentru a facilita comenzi de la clienți, propunându-le reduceri de preț ademenitoare. Pentru unele produse diferențele de prețuri sunt de-a dreptul spectaculoase. Un prieten mi-a relatat cum a reușit să achiziționeze prin Internet un computer Sony de ultimă generație la un preț cu circa 40% inferior celui afișat în magazine. Și asemenea exemple sunt numeroase.

Noile firme bazate pe ultimele tehnologii de informare (așa-numitele dot.com-uri) au produs o creștere nemaiîntâlnită la bursa din New York (și pe Nasdaq), este adevărat, întreruptă în aprilie și mai (2000) de ceea ce a fost o corecție necesară. Au loc fuziuni de mari dimensiuni, în diverse domenii: telecomunicații, servicii financiare, industria farmaceutică etc. Aceste fuziuni se înscriu în logica globalizării, a formării de mari grupuri care operează la scara economiei mondiale, a proliferării «rețelelor» (networks).

Și integrarea europeană pare să fi fost influențată de «venirea» noilor tehnologii. Integrarea este judecată și ca un vehicul de impulsionare a progresului tehnologic pe bătrânul continent. La reuniunea de la Lisabona a șefilor de guverne din țările membre s-a vorbit ca niciodată de nevoia de a ține pasul cu SUA în ceea ce privește noile tehnologii. Iar introducerea Euro-ului, dincolo de crearea unei monede comune care să rivalizeze cu dolarul SUA, este privită de statele membre ale UE și ca o modalitate de unificare și flexibilizare a piețelor, de stimulare a dezvoltării noilor tehnologii, de constituire a unor «campioni europeni», care să facă față concurenței cu firme mari din SUA și Japonia. Că Euro a avut o evoluție diferită de cea prefigurată de tehnocrații de la Bruxelles este o altă poveste.

Dar există și partea întunecată a «noii economii». Suita de crize financiare care au zguduit Mexicul, Asia de sud-est, Rusia și Brazilia în anii ’90 sunt de rău augur pentru relațiile financiare internaționale. Efectele de contagiune, instabilitatea inerentă în funcționarea piețelor financiare, dificultățile tot mai mari ale FMI de a interveni eficace ca împrumutator de ultimă instanță (lender of last resort), fac parte din noul peisaj al economiei mondiale. În acest context s-a pus problema reformei sistemului financiar internațional recunoscându-se instabilitatea sa în creștere și existența unor zone ale acestuia (de pildă: funcționarea fondurilor speculative – hedge funds6) ce sunt în afara reglementărilor. O foarte recentă carte a guru-lui de pe Wall Street, Henry Kaufman, vorbind despre fragilitatea funciară a piețelor financiare, subliniază slăbiciunile metodelor de gestionare a riscului folosite în prezent și nevoia acută de reglementare și supraveghere la nivel local și internațional.7 Crizele, cum era de așteptat, au avut puternice efecte de natură socială și politică. Mexicul a suferit enorm după prăbușirea peso-ului în toamna lui 1994, înregistrând o importantă cădere a activității economice și amputarea drastică a puterii de cumpărare a unei clase mijlocii în formare. În Indonezia, zeci de milioane de cetățeni și-au văzut anulate câștiguri și acumulări făcute de-a lungul a circa un sfert de veac, în timp ce țara a fost aruncată într-un marasm social și economic.

Globalizarea, în general, a mărit decalajele între state și regiuni. Reacții puternice împotriva globalizării se remarcă inclusiv în țările bogate. Reuniunea WTO (Organizația Mondială a Comerțului) de la Seattle și cea a FMI și Băncii Mondiale de la Washington, în ianuarie și, respectiv, aprilie 2000, au fost terenuri de manifestare virulentă pentru unele organizații neguvernamentale, care protestează împotriva consecințelor globalizării. În multe zone ale globului se observă o slăbire considerabilă a structurilor instituționale care asigurau o anume stabilitate, coeziune socială, ordine; are loc o alunecare spre haos, anarhie, la care se adaugă conflicte inter-etnice și militare, cu mari jertfe de vieți omenești. Nu întâmplător Africa este numită un continent dezastru. Ceea ce se întâmplă în Etiopia, Eritreea, Sierra Leone, Sudan (în multe țări africane speranța de viață este sub 30 de ani, în timp ce în țările bogate se situează, în medie, la peste 70 de ani) etc. sunt fapte abominabile. Tot așa cum deceniul disperării în Balcani ne aduce aminte că trecutul este încă alături de noi, că democrația și toleranța, la scara continentului european, nu au o istorie veche. Dacă la acestea mai adăugăm epidemiile de boli (proliferarea SIDA pe continentul african a fost declarată de guvernul SUA ca o amenințare la adresa securității naționale), terorismul internațional practicat de grupuri înzestrate cu arme dintre cele mai sofisticate8, traficul de droguri, arme, sclavia modernă (inclusiv traficul de femei și minori), căpătăm un tablou descurajant. De aceea un Robert Kaplan vorbește de «Anarhia care vine»9, iar Francis Fukuyama, cel care proclamase «Sfârșitul istoriei»10, deplânge, în ultima sa lucrare (Marea Ruptură)11, scufundarea omenirii în excesele unui individualism dus la extrem. Ultimul se întâlnește, astfel, cu mesajul mai multor enciclice papale în acest deceniu: Papa Ioan Paul al II-lea este cunoscut ca un fervent apostol al împletirii pledoariei pentru democrație și libertate cu apelul la solidaritate cu cei slabi și neajutorați.

Mari zone ale globului se caracterizează prin ceea ce numim state slabe, fragmentare, în declin economic rapid și este probabil faptul că asemenea trăsături le putem întâlni într-un mare număr de țări postcomuniste, în zona Balcanilor12. Această slăbiciune a statului, privită ca incapacitate de guvernanță publică (de a gestiona treburile publice), trebuie distinsă de ceea ce unii consideră a fi o alterare a acțiunilor pe care le poate întreprinde statul-națiune, în contextul globalizării. Într-o astfel de lume, a creșterii interdependențelor economice, am asista, se afirmă, la nașterea unui «stat virtual»13; unii analiști vorbesc chiar despre irelevanța granițelor14, deși, în mod paradoxal, în multe zone ale globului conflictele teritoriale conduc la confruntări militare de amploare. În realitate și pe fondul unor tendințe de integrare și fragmentare, statul națiune este departe de a-și fi epuizat rolul istoric.15 Cât privește economicul, aici putem vorbi mai degrabă despre o redefinire a rolului statului – fie ca stat asistențial, fie ca gardian al reglementărilor vieții economice (dacă în SUA accentul cade pe reglementări și comenzi ale statului adresate sectorului privat16, în Europa sectorul public are o vizibilitate mai mare).

Dar chiar noile tehnologii ridică semne de întrebare, stârnesc îngrijorare. Bill Joy, unul dintre cei mai proeminenți reprezentanți ai «noului val» tehnologic, cofondator și șef al cercetării la Sun Microsystems, a șocat numeroși confrați și fani prin creionarea unei posibile apocalipse, în cazul în care progresele microbiologiei17 (biologiei moleculare – mulți visează la specimene perfecte, dar ignoră și posibila apariție de creaturi monstruoase), ale roboticii și nanoelectronicii nu vor fi supuse unor reglementări eficace, unui control strict.18 Joy reactualizează astfel mesajul lui Jacques Ellul de la finele deceniului trecut.19 Temerile omului de știință american sunt împărtășite de unii, respinse de alții, ridicând marea problemă a exercitării controlului într-o societate democratică. Avertismentele lui Joy ca și ale altora (ale lui Ray Kurzwell, cel care a inventat prima mașină de citit pentru cei lipsiți de vedere și alte lucruri uimitoare) încep să aibă ecou din ce în ce mai mare în presa influentă20 și la nivelul oamenilor politici. Astfel, în câteva rânduri, Casa Albă a organizat întâlniri cu participarea unor nume ilustre în domeniul noilor tehnologii. În fapt, contenciosul legat de acestea este amplu, vizând probleme de etică, legată de relația între privat și public, dreptul cetățeanului la protecția vieții private, periculozitatea noilor tehnologii (inclusiv cele legate de posibile mutații genetice «controlate»/provocate) pentru viața oamenilor etc21. Este de adăugat și problema evocată mai sus: cine trebuie să exercite controlul solicitat într-o societate democratică și dacă acest control este posibil? Sunt de ajuns codurile morale și etice (admițând că acestea își păstează eficacitatea, deși mutații culturale, cu efecte în comportamentul indiviziilor, pot invalida această ipoteză) într-o lume în care informația este din ce în ce mai puțin filtrată de judecata editorilor de carte sau ziar? Pot aceste coduri combate, cu șanse de câștig, incitarea la violență22, anarhie, sau transmiterea de imagini pline de promiscuitate (pornografie)? Este demn de notat în această privință că Thomas Friedman, cunoscut editorialist la New York Times și autorul mult comentatei cărți The Lexus and the Olive Tree23 (care tratează în termeni pozitivi globalizarea), face următoarele remarci într-un articol de dată recentă: «când fiecare este mai conectat, fără a fi însă supus unor reguli ale jocului, unități mici pot cauza mari daune, catastrofe».24 Este lesne de detectat aici o logică proprie teoriei moderne a haosului.25 Friedman consideră că noile tehnologii reclamă introducerea unor reguli și reglementări la nivel global (global governance). Virușii care perturbă din ce în ce mai mult rețelele Internet sunt un herald amenințător din acest punct de vedere. Altfel spus, apar tehnologii extraordinare care, în mod paradoxal, nu reduc vulnerabilitatea omului ca ființă individuală și socială.

Concepte

Ce vrea să însemne «noua economie»26? Aceasta ar exprima progresul tehnologic excepțional înregistrat în ultimele două decenii, o nouă străpungere de tip schumpeterian27 – mai cu seamă în tehnologiile noi ale informației –, care ar sta la originea perioadei (aproape întreg deceniul 90) de avânt economic fără precedent în SUA, după al doilea război mondial. Această perioadă este în contrast izbitor cu anii ’70, cu pesimismul anilor ’80 când se vorbea cu mefiență despre «Fortăreața Europa» (Fortress Europe) și se privea cu mare temere spre ascensiunea economică a Japoniei.28 «Noii economii» îi este asociată o formulare soră, «noua paradigmă» (the new paradigm), care ar exprima posibilitatea realizării de creștere economică susținută și rapidă, simultan cu o rată de șomaj mică. Astfel, în SUA, deceniul ultim a consemnat o creștere economică neobișnuit de înaltă29, concomitent cu o cifră a șomajului de sub 5 la sut㠖 în timp ce în Europa occidentală, rata medie a șomajului s-a situat la peste 10%. Câtă diferență față de anii de tristă amintire ai stragflației! Să ne amintim cum în urmă cu mai bine de două decenii și urmând șocului multiplicării prețului petrolului, economia americană cunoscuse o combinație de inflație cu două cifre și o accentuată recesiune economică. Consacrată relație între șomaj și inflație, curba Phillips, fusese invalidată evident de realitate, iar gândirea monetaristă se instala tot mai mult în cabinetele făuritorilor de politică economică în lumea occidentală.

«Noua economie» poate fi interpretată prin prisma ciclurilor lungi,
tip-Kondratiev
30. Aceste cicluri seculare ar fi provocate de schimbări tehnologice revoluționare, de mănunchiuri (clusters) de tehnologii noi; reverberațiile noilor tehnologii ar sta la baza noii faze de creștere economică susținută.31

Este neîndoielnic că noile tehnologii «trag» economia americană revoluționând structuri de producție și modificând pattern-uri organizaționale. Ritmul inovațiilor, mai cu seamă în tehnologiile informației, este năucitor; sunt bulversate ierarhii și sunt demolate mituri; apar milionari peste noapte la vârste de adolescent32, dar totodată se pot pierde rapid averi mari33, iar ritmul progresului tehnologic se poate accelera.

Concurența este din ce în ce mai aprigă, tensionând aranjamente instituționale și punând în discuție reglementări existente. Intensitatea concurenței explică de altfel criza statului asistențial, alături de un fenomen, probabil inerent, de îmbătrânire a unor instituții. Dezbaterea din Occident, în special în Europa, privind așa-numita «A Treia Cale» (The Third Way)34 reflectă preocuparea politicienilor față de impactul social și economic al noilor tehnologii, nevoia de a concilia presiunea pentru eficiența economică cu cerința de menținere a coeziunii sociale. Asemenea lui Anthony Giddens, și pentru Jacques Lesourne, onorabilul fost director al cotidianului francez Le Monde și președinte al cunoscutei asociații Futuribles, rezolvarea dilemei pentru Europa (pentru UE) nu ar consta în copierea modelului de peste ocean, sau în aplicarea practicii britanice din anii ’8035; el consideră că este nevoie de o rescriere a contractului social dintre stat și cetățean, dar care să nu anuleze câștigurile sociale incontestabile ale societăților democratice europene.

Aminteam înainte de nevoia de reglementare eficace atât la nivel local, cât și pe plan internațional, care să reducă din «eșecurile de coordonare a pieței» (market failures), excese, arbitrariu, abuz, comportament amoral și antisocial etc. De exemplu, legislația Glass-Steagall, care fusese introdusă în domeniul bancar, în SUA, ca urmare a efectelor Marii Depresiuni (din anii interbelici), a fost schimbată, dându-se frâu liber formării de instituții financiare integrate (conglomerate) – totul conform logicii globalizării, a concurenței între giganții cu operațiuni în spațiul mondial. Parafrazându-l pe Schumacher, «ce este mare este frumos» (Big is beatiful!)36. Este bine, este rău, acest lucru îl va arăta mersul evenimentelor. Oricum, este de notat că asemenea giganți se opun reglementării stricte, sau unui anume tip de reglementare, a raporturilor financiare internaționale, fiind interesați în deschiderea cât mai largă a piețelor financiare în țările în curs de dezvoltare. Iar rolul unor astfel de trusturi bancare în crearea de premise pentru izbucnirea crizei financiare din Asia de sud-est nu are nevoie de comentarii suplimentare.37 Voci influente în lumea academică avertizează asupra pericolului «desegmentării» piețelor financiare, din perspectiva efectelor asupra stabilității acestora; se remarcă astfel că, în ultimii douăzeci de ani, pe fondul globalizării financiare, al unei volatilități din ce în ce mai mari a piețelor financiare, ritmul mediu de creștere economică s-a redus considerabil în spațiul mondial concomitent cu o mărire a ratelor reale ale dobânzii38.

Astăzi, reliefându-se nevoia de transparență, de supraveghere riguroasă exercitată de băncile centrale, nevoia de descurajare a mișcărilor de capital speculative etc., se recunoaște deschis pericolul deschiderii premature a piețelor financiare atunci când mediul instituțional local este fragil. Cei care formulează și aplică politica economică în țările în tranziție (de la sistemul de comand㠖 colectivist – la cel de piață) trebuie să deschidă ochii și să respingă tentațiile fundamentaliste.39

De observat este că, în timp ce în domeniul bancar se încurajează concentrarea și apariția de giganți la scara economiei mondiale, legislația antitrust a fost pusă în mișcare împotriva firmei Microsoft, în luna mai 2000. Această companie are o prezență copleșitoare pe piața software, însă nu este mai puțin adevărat că domeniul său de activitate presupune costuri extraordinare. În general, activitatea de R&D (research and development – cercetare și dezvoltare) este extrem de costisitoare în domeniul noilor tehnologii și firmele la care asemenea cheltuieli sunt mari au tot interesul să domine piața – mai ales atunci când ceilalți pot veni ușor din urmă. În măsura în care Microsoft a încălcat legea în mod flagrant, acțiunea declanșată de autorități împotriva sa este justificată. Altminteri, motivări similare, invocând pericolul reprezentat de poziția de monopol, deși se sprijină pe argumente serioase, este posibil să nu aibă câștig de cauză automat ținând cont de caracteristicile industriei de software. Este relevant în acest sens că Larry Summers, secretarul de stat al Trezoreriei (Ministerul de Finanțe american) și reputat economist (profesor la Harvard) a avut rezerve față de acțiunea antitrust a autorităților din țara sa.

Ceea ce mișcă «noua economie» are influență în spațiul mondial pe filiera a ceea ce numim globalizare. Și aici mă refer în special la două fenomene. În primul rând este vorba de impactul progresului tehnologic, în special în domeniul transmiterii și prelucrării informației. Acest progres favorizează circulația factorilor de producție, relocalizări masive de capital la scară globală. În al doilea rând este vorba de tendința de liberalizare a piețelor, pe fondul propensiunii capitalului de a curge spre zonele unde oportunitățile de profit par a fi cele mai mari. De subliniat este că această liberalizare a fost rodul unor decizii ale celor care gestionau politici publice, cu efect asupra aranjamentelor instituționale40; nu au fost pur și simplu un «automatism» al istoriei, sau un dat de la o putere celestă. Să ne gândim, de pildă, la ceea ce au reprezentat guvernarea conservatoare în Marea Britanie și administrația republicană în SUA, în anii ’80. Liberalizarea comerțului ca și cea a piețelor financiare exprimă elocvent globalizarea ca filosofie economică și politică și acțiune practică a unor politicieni și conducători de guverne.

Dar nu cred că este corect să afirmăm că progresul tehnologic determină în sine și în mod inexorabil globalizarea, fără a fi posibile «reveniri» istorice. Pe de o parte, acest progres oferă actorilor economici șanse, oportunități extraordinare, facilitează mișcarea capitalului și interacțiuni bine structurate (alianțe strategice). Pe de altă parte, în lipsa unor reguli clare, uniforme și internalizate social și pe fondul funcționării unor asimetrii flagrante, al efectelor de scară și aglomerare, al proceselor decauzalitate cumulativă, ca și al instabilității inerente a piețelor financiare, progresul tehnologic poate fi acompaniat de tensionarea unor structuri economice și sociale, de mărirea unor decalaje, de presiuni spre fragmentare, de mare turbulență și dezordine. Acesta este și motivul pentru care unii analiști nu ezită în a aminti că epoca victoriană (secolul XIX), ce s-a caracterizat printr-o mare libertate a mișcării factorilor de producție (inclusiv a forței de munc㠖 perioadă a marilor migrații) a fost urmată de o creștere puternică a protecționismului și de conflicte militare și că nu trebuie să excludem posibilitatea unei evoluții similare în deceniile care vin, ținând cont de existența unor procese contradictorii în spațiul mondial.41 Asemenea evoluții posibile par să fie subestimate de cei care compun elita cosmocratică42 – adesea deconectată de ceea ce se întâmplă «la firul ierbii», acolo unde se plămădesc tensiuni și conflicte sociale.

În legătură cu mult clamata mobilitate a factorilor de producție în spațiul mondial, ca urmare a globalizării, frecvent se omite a se sublinia că forța de muncă nu se mișcă liber. Altfel spus, principala resursă abundentă a țărilor sărăce (forța de muncă ieftină) nu se poate mișca liber, ceea ce este o asimetrie flagrantă în economia mondială. Răspunsurile țărilor bogate în această privință sunt cel puțin ambivalente. În esență, restricțiile se mențin, sau chiar se întăresc (vezi legislația Schengen). Pe de altă parte, se încearcă atragerea de personal cu înaltă calificare din țările în curs de dezvoltare, în special din domeniile noilor tehnologii. (De exemplu, Germania, pe de o parte, și-a înăsprit legislația față de imigranți; pe de altă parte, a stabilit noi cote – contingente –, mult superioare nivelurilor din anii trecuți, pentru atragerea de specialiști în software din țări ca India, Egipt etc. Este notoriu totodată că România a devenit în ultimii ani un important «exportator» de specialiști în software, dintre care unii lucrează în celebra Sillicon Valley, în California.)

Dincolo de determinismul tehnologic

Eu cred că se cuvine să ne ferim de a explica globalizarea printr-un determinism tehnologic simplist; în această privință nu trebuie să subestimăm procesul de liberalizare a piețelor (pe fondul Zeitgeist-ului anilor ’80 și ’90) și reformele din țările postcomuniste după 1989 – reforme care au mărit aria geografică a sistemului bazat pe economia de piață și democrație politică. Merită să repetăm o idee: liberalizarea unor piețe în diverse țări ale lumii ca și reformele din țările postcomuniste au fost acte conștiente (deliberate) ale politicienilor aflați în acea vreme la cârma guvernelor respective. Dar ansamblul democrațiilor economice și politice, deși se supun ca funcționare unor reguli fundamentale comune, nu se caracterizează prin uniformitate; există suficientă diversitate care explică de ce putem identifica un model anglo-saxon (mai precis american) în raport cu un model continental – de ce liderii europeni caută rezolvări specifice la provocările timpului.43 Iar din punct de vedere cultural, a vorbi despre globalizare este chiar impropriu, deși se comentează mult pe marginea unui «imperialism cultural american». Exprimă însă McDonald și producțiile hollywoodiene, cel mai bine, influența societății americane în afara granițelor sale? Cât privește progresul democrației în lume, acesta poate avea loc pe fondul unei inepuizabile diversități culturale și nu presupune copierea mecanică a modelului anglo-saxon44.

Nici nu este, cred, înțelept să gândim prin prisma unui mers lin, inexorabil, al globalizării, privită ca liberalizare economică; discontinuități sau reversibilități pot avea loc dacă ținem cont de lecțiile istoriei. În fond, în ultimă instanță, aranjamentele instituționale se statornicesc în funcție de nevoia de a concilia exigențe ale logicii economice cu cerințe de natură socială și morală (nevoia de coeziune socială, solidaritate, ordine etc.) la care se adaugă competiția dintre diverse grupuri de interese, lupta, adesea necruțătoare și fără scrupule, pentru putere. Deci, evoluția aranjamentelor instituționale poate exprima și revenirea la forme «vechi», contrare, la ceea ce se poate considera a fi un mers ascendent al istoriei. Aici am în vedere posibila întoarcere, în anumite zone ale globului, la protecționism comercial și proliferare de controale directe în viața economică, conflicte între state, autoritarism în viața politică, sau chiar eliminarea instituțiilor democrației. Dar nu orice revenire, sau control înseamnă regres. Astfel, reglementarea (controlul) mișcărilor speculative de capital poate reprezenta soluția, cea mai bună în efortul de a evita contagiuni distrugătoare, implozia unor piețe, riscul de sistem. Totodată, o politică comercială pusă în slujba unei strategii de dezvoltare (de ajungere din urmă/catching-up) nu se poate rezuma la sloganul reducerii uniforme de taxe vamale.45 Experiența țărilor asiatice, care s-au dezvoltat extraordinar în deceniile trecute, este pilduitoare în acest sens46.

Ce rămâne prin urmare din «noua economie»? Răspunsul fără echivoc este legat de efectele economice ale introducerii noilor tehnologii, ilustrate de creșteri impresionante de productivitate. Totodată, aranjamentele instituționale sunt tensionate și pot suferi modificări, unele de anvergură.47 Pe de altă parte, noile tehnologii nu modifică legile economiei în sensul ieșirii din logica concurenței pentru resurse limitate în raport cu nevoi fără limite. În acest sens, este fals㠖 în opinia mea – sugestia că noile tehnologii ar scoate jocul economic din sfera materialului; un microprocesor este mult mai puternic și, concomitent, liliputan față de un ordinator IBM de primă generație, dar omul are nevoie să se îmbrace, să mănânce, să se adăpostească etc., iar acoperirea acestor nevoi de bază nu poate fi miniaturizată. Multe din raționamentele celor care sunt extaziați de tehnologiile «noii economii» mi se par mai mult decât exagerate. Competiția dintre indivizi și întreprinderi – pentru controlul asupra resurselor, producției și distribuției – rămâne chintesența jocului economic; este pură fantezie să ne imaginăm posibilitatea ieșirii din această logică și problematică a economiei. Este adevărat că randamente crescătoare pot caracteriza evoluția unor economii pe intervale de timp lungi, dar aici intervine faza ascendentă a ciclului secular – când se manifestă roadele schimbării tehnologice.

Ca efect al aplicării noilor tehnologii, numeroși oameni pot trăi mai bine din punct de vedere material, dar aceasta nu reduce automat din nivelul aspirațiilor (și acestea aflate în dinamică) și nici nu sfârșește apariția unor nevoi noi – Internetul însuși creează nevoi noi. Sau dacă ne gândim că, în același timp, mulți oameni pot trăi considerabil mai puțin bine din punct de vedere material, sau chiar în mizerie, înțelegem de ce are sens să privim «noua economie» potrivit și unui plus ça change plus c’est la meme chose.48

Să nu uităm totodată că economia este guvernată, în largă măsură, de imprevizibil, că psihologii colective se pot schimba subit și contrar așteptărilor, că ceea ce marele Keynes numea «animal spirits» (într-o traducere liberă: instinctul sălbatic) pot dejuca scheme și construcții alcătuite cu mare migală. Nu în mod gratuit, enigmaticul Alan Greenspan, referindu-se la parcursul de excepție al economiei americane din ultimul deceniu, avertiza asupra unor vulnerabilități ca supraevaluarea de la bursa din New York, rata de economisire a gospodăriilor americane foarte scăzută (în fapt negativă), deficitul de cont curent excesiv etc. Cu alte cuvinte, nici economia american㠖 atât de elogiată de unii în ultimii ani – nu este în afara unor posibile șocuri mari, iar surprize neplăcute pot avea loc, cu consecințe nefaste pentru economia mondială. De aceea, «marele timonier» de la Sistemul Federal de Rezerve nu contenește în a aminti de nevoia ca economia americană să sufere o aterizare lină (un soft landing).

Remarci finale: România și «noua economie»

Este firesc faptul că și în România ne punem întrebări privind noile tehnologii, «noua economie». Tocmai aceste noi tehnologii ne racordează mai lesne la fluxul de informații în lume, într-o societate care s-a deschis după 1989. Pe de altă parte suferim de bolile tranziției, de dificultăți structurale specifice lumii mai puțin bogate. Iar când reflectăm asupra unor fapte de genul proporției copiilor care abandonează școala (date publicate de Ministerul Educației vorbesc de un procent de peste 30% al copiilor între 8–14 ani care abandonează școala), procentului tinerilor ce emigrează sau care doresc să părăsească țara, tendinței de reruralizare a populației (peste 45% din populația României trăiește în mediul rural fiind de presupus că nu are acces la binefacerile noilor tehnologii precum cetățenii de la oraș), deteriorarea infrastructurii în sectorul educației49, al cercetării și dezvoltării, diminuarea consumului de carte bună, proliferarea de boli pe care le credeam ale trecutului, numărul mare și în creștere de cetățeni sub pragul sărăciei, inabilitatea de a ne găsi un drum al dezvoltării economice și modernizării (dezvoltarea/modernizarea țării nu se poate rezuma la încheierea de acorduri cu instituțiile financiare internaționale și UE; țara are nevoie de o gândire strategică autentică), putem obține dimensiuni ale posibilităților pe care le avem, dar și ale unor neputințe, fie cronice, fie de moment. Dar pentru a încerca să depășim aceste neputințe este necesar ca, înțelegând trecutul și prezentul, să scrutăm viitorul.

Share This Post