În această epocă năvalnică de schimbări tehnologice rapide, toți luptăm pentru a ne păstra propria direcție. Progresele care se dezvăluie zilnic în comunicații și tehnică de calcul pot fi înspăimântătoare și debusolante. Este firesc, în contextul dat, să ne întrebăm dacă aceste schimbări sunt bune sau rele, dacă trebuie întâmpinate cu bucurie sau cu teamă.1
Răspunsul este: și una și alta. Tehnica ne face viața mai comodă și mai plăcută și pe mulți dintre noi mai sănătoși, mai bogați și mai înțelepți. Dar, în același timp, afectează imprevizibil munca, familia și economia, generând noi forme de tensiune și confuzie și aducând noi amenințări coeziunii comunităților noastre fizice.
În pofida implicațiilor complexe și deseori contradictorii ale tehnicii, înțelepciunea convențională este teribil de simplă. Autoritățile, politicienii și cei care se autointitulează vizionari ne fac un deserviciu încercând să reducă aceste complexități la povești care îți taie răsuflarea despre ruina înaltei tehnologii sau despre exaltarea cibernetică. O astfel de gândire polarizată conduce la speranțe năruite și anxietate inutilă și ne împiedică să ne înțelegem propria cultură.
În ultimii ani, chiar în timp ce dezbaterea asupra tehnologiei era dominată de vocile mai puternice ale extremelor, s-a conturat pe tăcute un nou consens, mai echilibrat. Documentul de față caută să articuleze unele dintre credințele împărtășite care stau la baza acestui consens pe care am ajuns să îl numim tehnorealism.
A fi tehnorealist înseamnă a gândi critic rolul pe care uneltele și interfețele îl joacă în evoluția omului și în viața cotidiană. Parte integrantă a acestei perspective este și convenția că fluxul curent al transformării tehnologice, important și puternic, este de fapt o continuare a valurilor de schimbări care au avut loc în decursul istoriei. Privind, de exemplu, la trecutul automobilului, al televiziunii sau al telefonului considerate nu numai ca simple dispozitive, ci și ca instituții observăm atât beneficii profunde, cât și costuri substanțiale. În mod similar, anticipăm un amestec de beneficii și neplăceri de la tehnologiile emergente de astăzi și ne așteptăm să fim pentru totdeauna în gardă în fața consecințelor neașteptate, care trebuie abordate printr-un design precaut și o utilizare corespunzătoare.
Ca tehnorealiști, căutăm să extindem terenul fertil aflat la mijloc între tehno-utopism și neo-ludism. Suntem «critici» ai tehnologiei așa cum și din aceleași motive pentru care alții sunt critici în gastronomie, critici de artă sau critici literari. Putem fi extraordinar de optimiști în legătură cu unele tehnologii, sceptici și disprețuitori în legătură cu altele. Totuși, scopul nostru nu este să supraapreciem, nici să desființăm tehnologia, ci mai degrabă să o înțelegem și să o aplicăm într-un mod corespunzător valorilor umane fundamentale.
Principiile tehnorealismului
1. Tehnologiile nu sunt neutre.
O concepție eronată, de mari proporții, a vremurilor noastre este ideea că tehnologiile sunt complet lipsite de părtinire adică, fiind niște artefacte fără viață, nu le impun celorlalți anumite tipuri de comportament. De fapt, tehnologiile au o încărcătură socială, politică și economică, atât intenționată, cât și neprevăzută. Fiecare unealtă își înzestrează utilizatorii cu un mod specific de a privi lumea și cu anumite căi de interacțiune cu ceilalți. Este important ca fiecare dintre noi să ia în considerare părtinirile diferitelor tehnologii și să le căutăm pe acelea care ne reflectă valorile și aspirațiile.
2. Internetul este revoluționar, dar nu utopic.
Internetul este o unealtă de comunicare extraordinară, care furnizează o serie de noi oportunități pentru oameni, comunități, afaceri și guverne. În afară de aceasta, pe măsură ce ciberspațiul devine mai populat, seamănă tot mai mult cu societatea în general, în toată complexitatea acesteia. Pentru fiecare aspect al vieții în rețea, dătător de putere și iluminant, vor exista dimensiuni rele, perverse sau mai degrabă mediocre.
3. Guvernul trebuie să joace un rol important la frontiera electronică.
Contrar unor revendicări, ciberspațiul nu este un loc sau o jurisdicție separată formal de Pământ. De vreme ce este necesar ca guvernele să respecte regulile și obiceiurile apărute în ciberspațiu și nu trebuie să sufoce această lume nouă cu reglementări sau cenzură ineficiente, este o prostie să spui că publicul nu are nici o autoritate față de ceea ce face în rețea un cetățean deviant sau o corporație frauduloasă. Ca reprezentant al oamenilor și paznic al valorilor democratice, statul are dreptul și responsabilitatea de a ajuta ciberspațiul și societatea tradițională să se completeze reciproc.
Standardele tehnologice și problemele puse de protecția vieții private, de exemplu, sunt prea importante pentru a fi încredințate spre rezolvare pieței libere. Firmele de software concurente au un interes redus în păstrarea standardelor deschise, esențiale pentru o rețea interactivă, deplin funcțională. Piețele încurajează inovația, dar nu respectă în mod necesar și interesul public.
4. Informația nu este cunoaștere.
Pretutindeni în jurul nostru informația se mișcă mai repede și se obține mai ieftin, iar beneficiile sunt evidente. Proliferarea datelor reprezintă și ea o provocare serioasă, necesitând noi măsuri de disciplină umană și scepticism. Nu trebuie să confundăm fiorul obținerii și distribuirii rapide a informației cu sarcina mai descurajantă a transformării ei în cunoaștere și înțelepciune. Indiferent cât de performante devin computerele, nu trebuie să le folosim niciodată ca pe un substitut pentru aptitudinile noastre cognitive de bază ca percepția, conștiința, raționamentul și judecata.
5. Conectarea în rețea nu va salva școlile.
Problemele școlilor publice din S.U.A. finanțarea disparată, promovarea socială, umflarea dimensiunilor claselor, fărâmițarea infrastructurii, lipsa de standarde nu au nimic de-a face cu tehnologia. În consecință, nici o cantitate de tehnologie nu va duce la revoluția profetizată de președintele Clinton și alții. Arta de a preda nu poate fi reprodusă de computere, de Internet sau de «învățământul la distanță». Aceste instrumente pot, desigur, augmenta o experiență educațională de o înaltă calitate. Dar a te baza pe ele ca pe un soi de panaceu ar fi o greșeală usturătoare.
6. Informația vrea să fie protejată.
Este adevărat că ciberspațiul și alte evoluții recente pun la încercare legile dreptului de autor și cadrele de protecție a proprietății intelectuale. Răspunsul, cu toate acestea, nu este scoaterea din uz a principiilor și statutelor existente. În locul lor, trebuie să aducem la zi vechile legi și interpretări, astfel încât informația să fie protejată la fel ca în contextul vechilor mijloace de comunicare. Scopul este același: să le dea autorilor suficient control asupra muncii lor astfel încât să fie stimulați să creeze, în timp ce este menținut dreptul publicului de a utiliza cinstit acea informație. În nici unul din aceste contexte informația nu vrea «să fie liberă». Mai degrabă, are nevoie de protecție.
7. Publicul deține frecvențele publicul trebuie să beneficieze de pe urma
utilizării lor.
Spectrul digital dăruit recent emițătorilor subliniază utilizarea coruptă și ineficientă a resurselor publice în sfera tehnologiei. Cetățenii ar trebui să beneficieze și să profite de pe urma utilizării frecvențelor publice și ar fi normal să rețină o parte a spectrului pentru a-l folosi în scopuri educaționale, culturale și de acces public. Ar fi cazul să cerem mai mult de la utilizarea privată a proprietății publice.
8. Înțelegerea tehnologiei ar trebui să fie o componentă esențială a calității
de cetățean al planetei.
Într-o lume mânată de fluxul informațional, interfețele și codul care le stă la bază ce fac informația vizibilă devin forțe sociale extrem de puternice. Înțelegerea punctelor forte și limitelor acestora și chiar participarea la crearea de unelte mai bune ar trebui să constituie o parte importantă a statutului de cetățean implicat. Aceste unelte ne afectează viețile la fel de mult ca legile și ar trebui să le supunem unui scrutin democratic similar.
În românește de Ana Tăbîrcă