Eugen Vasiliu: Nevoia nestăpânită de a cunoaște a fost păcatul originar al omului. Vă propun să discutăm dacă nevoia nestăpânită de a comunica, adică de a transmite ceea ce cunoaște, este astăzi mântuirea sau, dimpotrivă, păcatul final, care poate aduce și pieirea.
Ștefan Augustin Doinaș: Este probabil principala problemă a timpului pe care îl trăim. Această explozie a comunicării cred că marchează decisiv epoca noastră alături de alte «ștampile» cumplite pe care secolul XX din fericire, pe sfârșite le-a suportat. Istoria a fost foarte crudă cu noi în secolul acesta; deși s-ar putea ca el să însemne și un pas decisiv pentru ceea ce va deveni omenirea de mâine. Mie întotdeauna mi s-a părut că secolul XX este unul de tranziție; de aceea încercările prin care am trecut s-ar putea să ducă la ceva pozitiv.
E.V.: Este interesant că l-ați considerat un secol de tranziție în ciuda faptului că toată lumea spune că în acest secol totul a explodat, 90% dintre invenții s-au făcut în acest secol
S.A.D.: Tocmai de aceea: mi se pare că este un secol în care au apărut inițiative noi în diverse discipline ale spiritului, determinând drumuri noi de progres.
E.V.: Sigur că în momentul de față, această explozie a mijloacelor de comunicare este poate cea mai diabolizată, pentru că numai ideea că se poate comunica orice, oricui, oricum și oricând poate duce la dezastre. Este un semnal de alarmă și exemplul dat cel mai des este imensa rețea de comunicare (Internetul), care a devenit simbolul descătușării comunicării, dar, în același timp al încătușării omului. Poate că diabolizarea asta este și bună.
S.A.D.: Nu știu dacă este cea mai de speriat diabolizare. Când aflu, uneori, ce se întâmplă în alte multe domenii ale științei mă sperii: de pildă, de ceea ce înseamnă ingineria genetică. Dar să revenim la problema comunicării. Comunicarea și mijloacele prin care se realizează ea astăzi, mi se pare că dislocă sau contrag două condiții a priori ale existenței noastre: spațiul și timpul. Pe care le contractă: nu mai există distanță, nu mai există nici distanță în timp. O dată ce acum, în clipa aceasta, eu pot să știu ce se petrece la antipozi, înseamnă că aș fi făcut, instantaneu, o călătorie acolo. În felul acesta îmi este «furat» spațiul, pe care în mod normal l-aș fi parcurs ca să ajung la antipozi; dar și timpul necesar pentru a parcurge acest spațiu, timp în care ar fi avut loc diverse evenimente. Or, această anulare a distanței mi se pare că nu poate fi un lucru care să nu aibă multiple consecințe.
E.V.: Pe de altă parte însă, latura bună este că îmi dă posibilitatea să particip simultan la foarte multe evenimente. Îmi conferă un fel de ubicuitate.
S.A.D.: Cum trebuie să înțelegem, însă, această participare? Pentru că distanța ca atare distanța fizică, distanța morală, distanța intelectuală permitea un anumit tip de contact cu Celălalt: îngăduia identitatea Celuilalt. Exotismul, de pildă, reprezintă tocmai respectarea distanței care se creează între mine și Celălalt; în sensul că eu nu încerc reducerea Celuilalt la felul meu de a fi, la felul meu de a gândi, la felul meu de a cunoaște, la felul meu de a acționa; ci îl receptez în deplina lui alteritate. Or, acuma, cunoașterea care îmi stă la dispoziție instantaneu și cu atâta ușurință ce va face din Celălalt? Care este raportul ce se va crea între mine și Celălalt? Îl voi asimila? Îl voi agresa? Îl voi reduce la ceea ce sunt eu însumi? .
E.V.: Sau, în cel mai rău caz, voi participa foarte superficial la lucruri pe care el le face. Spuneam că am posibilitatea să fiu participant, dar tentativa de a participa s-ar putea să eșueze în calitatea de simplu martor.
S.A.D.: Poate mai rău decât un martor, poate că mă face pur și simplu să-l confisc.
E.V.: Este o sabie cu două tăișuri.
S.A.D.: Probabil că toate marile invenții, atunci când au apărut, s-au prezentat așa, ca o sabie cu două tăișuri, iar înțelepciunea omenirii va consta tocmai în faptul de a alege tăișul cel bun.
E.V.: Sau poate că le va manipula bine pe amândouă.
S.A.D.: Deși istoria ne-a arătat, până acum, că invențiile care au apărut la început ca niște elemente pozitive, favorabile dezvoltării umanității au ajuns până la urmă să fie deturnate de la scopul lor cel bun, și utilizate la modul malefic.
E.V.: Explozia aceasta a comunicării, în raportarea ei directă la cultură, are consecințe practice uluitoare. Citeam undeva că în următorii zece ani toată memoria culturală a lumii va putea fi stocată electronic. Pe de altă parte, creația însăși, facilitată de mijloace electronice, permite stocarea instantanee a operei, simultană actului creator. Acest lucru se repercutează asupra actului creator. Este o stocare fără selecție. Și mă întreb dacă suntem pregătiți, dacă nu cumva ne trebuie o nouă axiologie pentru așa ceva, pentru că vom avea nu pot să spun vrafuri, nu e termenul potrivit megabiți de opere, bănci de informație culturală, dar fără nici o așezare «judecată».
S.A.D.: Și pe urmă mai este ceva. Această informație care constă
într-un mesaj ce se transmite dintr-o parte în alta, acum mai ușor și mai mult ca oricând confirmă jocul acela de cuvinte care pretinde că orice mesaj e un masaj. Acest masaj te obligă la o condiție pe care nu o aveai înainte. Iată de unde provine riscul de care aminteam înainte, acela de a-l confisca pe Celălalt, în loc de a-i lăsa deplina sa libertate. Ce se-ntâmplă cu libertatea mea, în momentul în care toate lucrurile acestea îmi vor sta la dispoziție cu atâta ușurință? Eu am crezut întotdeauna că libertatea este o dimensiune spirituală care trebuie cucerită: ea nu ți se dă, nu o ai; trebuie de fiecare dată să ți-o asiguri. Ce se va întâmpla, însă acuma, când mijloacele acestea tehnice pun la dispoziția noastră atâta informație, atâta cultură, toate aceste bănci de date care se prezintă aș zice ca un fel de «comoară otrăvită»?
E.V.: O comoară otrăvită în care, așa cum spuneați, identitatea mea riscă să se piardă. Explozia comunicării face parte din procesul mai larg numit mondializare, care a debutat mai pregnant în plan economic, ori identitatea culturală este, a fortiori, locală. Se pune aici problema unui raport mondializare-identitate culturală locală și unii specialiști spun că există o soluție, și anume organizarea localului într-un mod coerent, în așa fel încât atunci când el iese pe rețeaua mondială să fie recognoscibil și deci utilizabil, reperat ca atare.
S.A.D.: Mai ales că localul, specificul își are rezistența lui, el nu se va lăsa atât de ușor manipulat. Iată de ce mă întreb: ce se va întâmpla cu acest act de identitate pe care îl prezintă și reprezintă orice cultură locală? Își va păstra această cultură caracteristicile proprii, și le va dezvolta în mod creator? Sau înglobată și înglodată în spațiul acesta mondial se va pierde ca o picătură într-un ocean?
E.V.: Organizarea localului pentru a fi coerent și remarcat în discursul acesta mondial cred că până la urmă tot la calitatea actului cultural se referă. Pentru că, în fond, ce poate fi în primul rând remarcat și coerent, decât un act cultural de calitate? Celălalt pericol este să fim inundați de producții culturale care pur și simplu circulă și sunt consumate ca subcultură.
S.A.D.: Eu cred că unul dintre elementele pernicioase ale timpului nostru este faptul că, sub masca valorilor culturale, se impune de fapt o subcultură. Cultura «coboară» la un anumit stadiu, nu de delectare spirituală, ci la un stadiu de folosință în scopuri exclusiv distractive. Spectacolele care constituie moda culturală de astăzi degradează valorile culturale, tocmai pentru că satisfac gustul maselor. Eu întotdeauna am suspectat lucrul acesta. O cultură făcută de mase pentru mase nu este o adevărată cultură. Cultura se face individual, de către personalități, pentru că numai personalitățile creează valori. Există, firește, și valori ale socialității, ca să zic așa; altfel omenirea nu s-ar fi putut putut organiza în formele pe care le constatăm astăzi. Dar în ceea ce privește crearea valorilor culturale, eu sunt categoric un partizan al teoriei elitelor.
E.V.: Este evident că, în privința asta, fenomenul de care vorbim parcă diminuează șansele exprimării elitelor, prin corul acesta în care se simt înecate. Tot ca o soluție este prezentată și ideea de a crea treptat o conștiință a mondializării și atunci poate că în paralel cu această conștientizare și cu instituționalizarea mondializării (se vorbește chiar de un guvern mondial), aceste lucruri ar putea crea un om, să nu ne ferim
să-i spunem de tip nou, omul mondial, care se simte cetățean al lumii și pe care nu-l deranjează deloc această apartenență deschisă.
S.A.D.: Omul nu poate să fie cu adevărat un cetățean al lumii, decât atunci când are conștiința propriei sale valori, a individualității sale; doar atunci când se simte net diferit de ceilalți, și ajunge la această conștiință mondială cultivându-și și respectându-și propria sa valoare. A crede că o conștiință mondială implică masele, înseamnă a anula pur și simplu orice conștiință individuală. Or, fără conștiința individuală nu se poate crea nimic durabil. Secolul acesta a demonstrat ce se întâmplă atunci când acționează ca să spunem așa conștiința colectivă, a maselor. Ceea ce suferim acum este fără îndoială din cauză că a fost valorizată și practicată de-a lungul anilor această promovare a maselor în prim-planul Istoriei.
E.V.: Poate că, totuși, o șansă cu totul specială pe care o oferă explozia comunicării este dialogul între culturi. Este o șansă faptul că o cultură poate cunoaște o altă cultură și ocazia afirmării diversității este tocmai explozia mijloacelor de comunicare. Se exprimă mai bine identitatea unei culturi și mai puțin identitatea culturală a indivizilor.
S.A.D.: Goethe, vorbind despre Weltliteratur, tocmai asta înțelegea: în acest concept de literatură universală intră fiecare cultură cu specificul ei și fiecare cultură pusă în contact cu celelalte culturi. El însuși a ilustrat în mod destul de clar lucrul acesta interesându-se de creația literară sârbească sau orientală, sau de alte fenomene care nu-i erau deloc familiare. Șansa este ca tocmai aceste raporturi între culturi să se mențină, păstrându-se individualitatea fiecăruia.
E.V.: Identitatea în diversitate este conservată prin dialog. Am întâlnit un exemplu uluitor. La o reuniune la care am participat recent un ministru al culturii din Burkina Faso dădea un exemplu de ceea ce înseamnă lipsa de dialog între culturi. Organizația Mondială a Sănătății a construit un spital cu ajutoare externe, minunat, dar în care nu voia să intre nimeni. Pentru că a fost construit cu ferestrele spre est și în cultura acelei națiuni este o nenorocire orice casă cu ferestrele spre est. Este simbolul răului însuși.
S.A.D.: Dar cum se vor putea înfrânge asemenea superstiții, asemenea prejudecăți bazate pe mituri fundamentale ale fiecărei culturi? Nu le poți dărâma de la o zi la alta, prin câteva instituții nou create sau prin niște conferințe, pentru că acestea nu pot surpa credințele înrădăcinate în conștiința diferitelor populații.
E.V.: Pot să dispară în contact cu alte culturi sau se pot întări. Dialogul erodează sau fortifică. Și acesta este un lucru interesant și când vorbim despre minorități, ele însele aflându-se în această situație de a avea un dialog cu cultura majoritară. Identitatea se salvează prin dialog și nu prin ghetto. Pentru că, trebuie să recunoaștem, există și această tendință a unor minorități de a încerca să-și salveze identitatea prin ghetto. Ar fi frumoasă această sfidare pe care s-o lanseze mondializării tocmai cultura. Dialogul cultural să fie una dintre reușitele mondializării. O sfidare pe care cultura să o lanseze singurei reușite de până acum a mondializării, care este crima organizată.
S.A.D.: Mă întreb cum va reacționa omenirea la toate aceste facilități de comunicare pe care le creează sistemele electronice. Cândva, cu mii de ani în urmă, Platon se speria de faptul că s-a inventat scrisul, care dislocă oralitatea; pentru că, socotea filosoful subminează memoria, dacă pui pe hârtie ceva nu mai trebuie să faci nici un efort pentru a stoca tu însuți datele, pentru a le memora și pentru a opera cu ele. Dar iată că omul nu s-a prostit din cauză că a început să scrie! Ce se va întâmpla, însă, cu această explozie informatică, fenomen care dislocă o mulțime de funcții pe care omul era deprins până acum să le îndeplinească el însuși, el singur. Nu pierdem oare acest refugiu care a fost întotdeauna al spiritelor înalte singurătatea? Ce se-ntâmplă cu memoria noastră? Ce se întâmplă mai ales cu imaginația noastră, aceea care este motorul creativității? Ce se întâmplă cu computerul și, mai nou, cu Internetul: stimulează ele în mod real imaginația noastră? Sau dimpotrivă?
E.V: Este un răspuns greu de dat. Dacă judecăm după tot ce s-a întâmplat până la noi, cred că lucrurile nu vor merge spre rău, cred că ne vom adapta hipercomunicării și vom reuși să fim creatori, fără să ne pierdem abilitățile și fără să ne pierdem singurătatea.
S.A.D.: Cât timp ținem condeiul în mână suntem noi înșine, și singuri; deși, fără îndoială, ne raportăm la lumea exterioară, la întreaga societate.
E.V.: Poate că ordinatorul îi va facilita creatorului anumite lucruri, fără ca nervul creator să fie atins. Se pot spune multe despre comunicare și explozia ei din momentul de față, dar cred că în prezent ea stă sub semnul tehnologiei și s-a făcut remarcat faptul că această tehnologie vine de undeva. De la nord spre sud, de exmplu. Vine de la vorbitorii de limbă engleză spre ceilalți. Poate să aibă și asta o influență și să creeze o matrice în care să intrăm cu toții un fel de a fi al nordului, sau un fel de a gândi propriu limbii engleze. Există riscul uniformizării (pe care partizanii mondializării o consideră o șansă șansa de a vorbi toți aceeași limbă), lucru care se va întâmpla în mod firesc, normal fără să forțăm pe nimeni. Dar este totuși o formă de imperialism cultural și tehnologic.
S.A.D.: Mie nu-mi surâde o asemenea perspectivă, mai ales că personal nu pot rezolva nici măcar în gând ce se va întâmpla cu artele care țin de limbaj, de pildă. Se va scrie cândva în esperanto? Se va crea o literatură a tuturor popoarelor, făcută de nu importă cine? Își va impune supremația o anumită limbă? Încercările care au fost făcute până acum au constat în utilizarea unor rădăcini din diverse limbi vechi din latină, din greacă pentru a se crea un sistem de semne care, de fapt, să nu fie înfeudat nici unei limbi, ci să fie deasupra și în afara oricărei limbi vii, concrete care se vorbește pe pământ. Pentru că în momentul în care se adoptă, la scară continentală sau mondială, o anumită limbă să nu uităm că orice limbă este expresia unei anumite Weltanschauung practic se recunoaște supremația unei anumite concepții despre lume care aparține limbii respective, poporului care o vorbește. Știați că, în momentul în care s-a făcut plebiscitul acela în America, dacă să se vorbească limba engleză sau limba germană, limba engleză a câștigat numai cu foarte puține voturi? Imaginați-vă ce ar fi azi Statele Unite ale Americii dacă ar fi devenit vorbitoare de limbă germană! Nu mă refer la nici un aspect negativ de ordin lingvistic. Sunt un consumator de cultură germană, limba germană are niște valențe extraordinare, există mari creatori de limbă germană, care contribuie la literatura universală; dar totuși îmi spun că fața lumii ar arăta azi complet schimbată, dacă în S.U.A. s-ar fi vorbit germana. Până și rezultatul ultimelor două războaie ar fi fost, poate, altul.
E.V.: Mă întorc la ce spuneam la început. Să fie oare explozia comunicării ducerea până la capăt a păcatului cunoașterii sau mântuirea pentru acest păcat?
S.A.D.: Cred că în chestiunea aceasta numai viitorul ne va putea da un răspuns. Noi putem să facem cel mult supoziții. Eu aș vrea să cred că nu ne îndreptăm totuși spre sfârșitul lumii și nici spre un păcat mai fatal decât cel care ne apasă în clipa de față. Avem destule păcate ca să nu mai adăugăm încă unul, iscat de noi înșine, cu mâinile noastre, în mod conștient sau inconștient. În orice caz, eu sunt nevoit să-mi exprim totala perplexitate în fața tuturor acestor mijloace de comunicare moderne. Nu știu dacă noi mă refer la generația mea nu ne vom sfârși înainte de a ne lămuri pe deplin cu ceea ce se petrece acum; dacă vom scăpa de complexul că nu pricepem nimic din ceea ce se întâmplă cu civilizația noastră.
E.V.: E frumos ce spuneți, dar din fericire nu este total adevărat, pentru că, dacă s-a dovedit că aceste mijloace de comunicare au o calitate, aceasta este că ne-au devenit familiare cu o viteză uluitoare, o viteză pe care n-o bănuiam când ne apropiam de ele.
S.A.D.: Ceea ce mă impresionează pe mine și nu știu încă dacă în bine sau în rău este faptul că văd copii de 7-8 ani acomodați perfect la acest nou mod de comunicare. Îmi zic că pe umerii lor se află viitorul și că, deci, există suportul uman necesar pentru a nu se petrece o catastrofă. Personal, nu cred în vocația sinucigașă a omenirii. Cred că există anumite experimente care pot să scape de sub control și care pot să amenințe, la un moment dat, existența normală; dar cred totuși că omenirea se va trezi fie că e vorba de vis sau de un coșmar dintr-o asemenea situație.
E.V.: Coșmarul omenirii poate fi și cel prefigurat de legenda biblică, iar Babelul lingvistic de odinioară să se transforme astăzi în Babelul limbajelor, generat de această ambițioasă construcție care este Internetul, un turn Babel pe orizontală.
S.A.D.: Orice comunicare presupune un limbaj. Informația mă obligă să gândesc asupra limbajului. Mă preocupă următoarea constatare: limba română posedă niște cuvinte extrem de ciudate cuvinte valiză, cuvinte asemnea acelor păpuși rusești incluse una în alta. Există cuvinte în care se află mai multe alte cuvinte, înghesuite unele în altele ca în pântecul unei balene. Imaginați-vă un pește mare care a înghițit un pește mai mic, care, la rândul lui a înghițit un pește și mai mic, ș.a.m.d. Vă dau un singur exemplu, cel mai nenorocit dintre cuvintele care pot să-i vină în minte cuiva: cuvântul niscai. Vă rog să eliminați pe rând prima literă, să vedeți la ce cuvinte puteți să ajungeți. Dacă îl eliminăm pe n, ajungem la iscai de la a isca, dacă-l eliminăm pe i ajungem la scai, dacă-l eliminăm pe s, ajungem la cai, și dacă-l eliminăm pe c, ajungem la verbul sau substantivul ai (usturoi). Mă gândeam că un asemenea cuvânt este ca un computer, care-ți deschide niște spații virtuale, la care nu te aștepți, pe care le poți folosi în fel și chip: un cuvânt valiză, dezghiocat mereu îți permite niște divagații extraordinare. De fapt, când utilizezi un asemenea cuvânt întreg bagajul lexical înmagazinat acolo nu-ți folosește la nimic; dar faptul că există un asemenea bagaj ne poate folosi ca să medităm îndelung asupra limbajului.
E.V.: Ceea ce am observat și mărturisesc că m-a făcut să mă simt ceva mai bine este că toată lumea bâjbâie pe această temă a Computerului și Internetului, bâjbâială care este învelișul unei angoase.
S.A.D.: Și e firesc. Tot ce ține de previziune, de prospectarea viitorului este o bâjbâială.
E.V.: Toate teoriile apolcaliptice au un sâmbure de adevăr. Există însă un al șaptelea simț al omului care reușește să-l apere de rău. Nu de tot. Toate relele aduse de NOU sunt parcă puse deoparte și parcă oricând pot redeveni periculoase, dar niciodată nu l-au schimbat pe om. Drama ar fi montări precum ingineria genetică pentru că există riscul să nu mai avem printre noi numai oameni, ci și humanoizi.
S.A.D.: Într-adevăr, ce facem dacă un savant pe care îl poți și nu îl poți controla, creează Stalini și Hitleri care pot să intre în biblioteci, în loc să creeze Internetul care îmi permite mie să intru în toate bibliotecile lumii?