Aproape imperceptibilă, distanța dintre persoană și personalitate este, în realitate, imensă.
Persoana așa cum arată originea teatrală a termenului dramatis personae joacă un rol într-un scenariu deja existent, cu toată responsabilitatea pe care o implică un caracter bine conturat. Personalitatea își creează ea însăși de fiecare dată piesa și scena în care apare, purtând cu sine toate elementele istorice capabile să-i asigure un destin propriu. Persoana poate să atingă o mare tensiune dramatică, dar nu va accede la sarcina demonică pe care o poartă personalitatea.
Este suficient să parcurgem lista operelor de o viață întreagă și ce viață! ale lui Ernst Jünger (1895-1998), ca să ne dăm seama de anvergura acestei personalități. Impresia copleșitoare este aceea că omul Ernst Jünger a fost prezent în inima crispată și totodată încrezătoare în sine a acestui secol, și că artistul Ernst Jünger n-a renunțat nici o clipă, în vălmășagul de fapte pe care le-a trăit direct, la transfigurarea lor estetică. Această îngemănare de etic și artistic este, probabil, trăsătura dominantă a acestui spirit rafinat și totodată robust, care a purtat, ca pe o sarcină de mare noblețe, despicarea tragică, sfâșierea interioară a acestui veac disperat și deopotrivă tonifiant.
Disperat în sensul cumplitelor încercări aparent fără orizont, la care l-a supus pe om; tonifiant întrucât, în profida acestora, centrul de iradiere omenească a omului european a ieșit, până la urmă, biruitor, dacă nu ca perspectivă asupra viitorului, în orice caz ca rezervă de demnitate și de eroism transmisă din trecut.
Personalitatea lui Ernst Jünger este mereu conflictuală, contradictorie. Dar ea se împlinește de fiecare dată, într-o sinteză, într-o armonie care aduce aminte de concilierea contrariilor la Heraclit. Trecutul și viitorul, tradiția și progresul, războiul creând acea tragică încleștare umană pe care pacea este chemată s-o fructifice , intuiția și inteligența, magia și realul, un fel de cod al onoarei izvorând din elementaritate, opus mereu unui nihilism dizolvant, individul în luptă continuă cu Statul totalitar, elitele salvând prin sacrificiu demnitatea maselor, viața biruind necontenit timpul și frumusețea ridicându-se imperial în fața morții într-un cuvânt, spiritul rezistând eroic forțelor htoniene: iată un modest bilanț al dramelor ce tulbură vulcanic țesuturile acestei «inimi aventuroase» care a fost marele scriitor german.
Am impresia că limbajul alegoric al eseurilor și prozelor sale a cucerit cititorul mai total decât jurnalele sale, în care nuanța și rafinamentul, stilul și prețiozitatea, esteticul devenit mod de viață zilnică n-au izbutit să transmită la fel de expresiv dramele omenescului. Deși a trăit peste o sută de ani, Ernst Jünger scriitorul lasă impresia de a fi fost mai înzestrat pentru artă decât pentru viață: omul real apare fărâmițat și făcut să-și poarte destinul prin intermediul personajelor sale. Nu este el, mai cu seamă, Muncitorul și Rebelul, Nigromontanus și Cavalerul Negru, Marele Pădurar și Vizitatorul necunoscut «eroi» vestitori ai atâtor amenințări pe care celelalte ipostaze ale psihismului său sunt chemate să le exorcizeze, să le domolească, să le salveze? Omul, dublat de artist, a încorporat întotdeauna în sine, în tensionată complicitate, pustiul timpului de o sufocantă ariditate, și pădurea, ca refugiu al unui elementar ingenuu și răcoros.
Atât de atașat, atât de fidel, atât de mult victimă și erou al timpului său, Ernst Jünger nu putea să nu fie adulat și anatemizat în aceeași măsură, asemenea acestui secol care pare să nască, în convulsii teribile, un alt om, o altă societate. Opțiunile sale existențiale care au fost aproape întotdeauna interpretate politic au avut parte de controverse ireductibile, de elogii și de denigrare. Fiu al unui popor care a jucat un rol aproape funest în economia morală a veacului nostru, Ernst Jünger nu putea să fie străin de destinul Germaniei moderne. Cu eleganța ușor demodată, dar integră a unui căpitan Richard, el a trebuit să înfrunte simbolic vorbind tenacitatea și încrederea în sine a unui cavaler de industrie ca Zapparoni. Să ne mirăm că unele dintre personajele sale au fost citite filosofic în cheie nietzscheană și politic în context reacționar?
În fond, acest observator lucid al zodiacului derutant al secolului XX n-a putut niciodată să se desprindă complet de propria sa mitologie, fie că aceasta a fost aceea a războiului, a tehnologiei, a «mobilizării totale» fie aceea a forțelor elementare ale naturii și nopții. Experiența, contradictorie, a unei vieți întregi a fost pusă la dispoziția unui artist subtil, el însuși înclinat să oscileze dilematic, care a furnizat culturii contemporane câteva figuri emblematice, care a dus în spate, ca Atlas bolta cerească, vasta scenă socială, politică și morală a acestui timp. În culisele acestei scene uriașe, printre mașiniști abili mânuind o variată «orgă de lumini» și arlechini sprinteni, se agită încă detractorii și adulatorii săi, și unii, și alții depășiți de noblețea poate puțintel cam scrobită a unei vieți pe care o artă superioară a situat-o deasupra oricărei judecăți partizane.
Pentru că se înfige, ca un reper de neocolit, în solul accidentat al Istoriei, pe care-l marchează puternic, orice personalitate este o sfidare adresată timpului: îl obligă, uneori, să-i poarte numele. Pentru că intuiește vectorii care cutreieră, subteran, epoca sa, orice personalitate are în ea ceva profetic: e ca un fel de schiță a viitorului. O schiță nu întotdeauna clară, care uneori trebuie citită în negativ. Este riscul pe care-l implică orice om superior în care se poate descifra o stemă a vremii sale.
Obligația noastră, de cititori, este aceea de a privi în lumină această radiografie, ca pe un text al unui mister insondabil, pentru a vedea osatura pe care se sprijină anatomia sa. Din fericire, este de ajuns să ne oprim la câte un citat semnificativ, pentru ca în orizontul nostru de așteptare să răsară coloana de foc a unui adevăr neperisabil. Cum sunt, de pildă, rândurile următoare din Heliopolis:
«Omul este pierdut dacă se crede perfect. El ar cădea la nivelul animalului, al demonului, al magului, la cumplita stare de huzur a unor zone care sunt excluse pentru eternitate de la mântuire.»