Cazul Jünger
Iată un autor care întrunește calitățile făcute îndeobște să asigure posesorului lor o audiență largă și constantă, precum și stima, ba chiar admirația iubitorilor cuvântului scris. Dintre laureații Premiului Nobel sunt destui care nu ating nici de departe un nivel spiritual și artistic echivalent. În ce privește recunoașterea necondiționată, a fost oare Jünger, cel puțin în patria sa, un nedreptățit, în pofida admirației multora și a premiilor ce
i-au jalonat calea lungă prin existență, în pofida omagiilor aduse în cele din urmă, până și de capii statului, ba chiar și a celui vecin, al foștilor inamici? Soclul imaginar pe care i se înalță statuia imaginară stă mereu într-un echilibru instabil. Se impune, cred, să clarificăm înainte de toate în ce măsură scriitorul însuși, prin atitudinile și concepțiile sale, poartă vina permanentei sale contestări. În 1982, vorbind la BBC despre proaspătul laureat al premiului Goethe, mi-am intitulat prezentarea Ernst Jünger premiat și contestat1. Contradicția nu e perimată, nu în orice caz în patria sa, prin urmare nu e superfluă nici azi încercarea de a clarifica faptul și de a stabili rangul ce i se cuvine scriitorului pe scara noastră de valori.
Paradoxul acestei existențe s-ar putea rezuma parcă prin «făcut
cu noroc și aruncat în foc». Trecând adică prin încercările distribuite
din belșug de acest secol cu care personajul nostru a fost efectiv contemporan de la un capăt la altul, înfruntându-le pe toate grație unei mari tării de carcter, unui spirit mereu treaz, unei constituții viguroase, contrar aparențelor ca o lamă de oțel i se părea autoarei unui reportaj , omul era de statură mai degrabă firavă, doar glasul aparent autoritar păstra ceva din asprimea poruncitoare a disciplinei militare, practicată ca tânăr voluntar pe front și în continuare ca ofițer superior. Să nu uităm puterea de muncă, garanta unei continue prezențe în viața literară, și vitalitatea tenace, temeiul rarei longevități, fără scăderi ale lucidității și nici ale capacității de formulare la vârste cu adevărat biblice. Să ținem cont și de alte privilegii: o înfățișare plăcută, păstrată de asemenea până în ultimii ani, o situație socială și materială mulțumitoare, permițând relații cu cercuri elitare, călătorii extinse peste întregul mapamond, constituirea unei biblioteci notabile și a unor colecții botanice și entomologice și, last but not least, talent, care, combinat cu fantezie, îi permite să construiască opere ale imaginației susținute de armătura coordonatoare a unor concepții. Să nu uităm darul poate cel mai prețios dintre toate: un spirit iscoditor, orientat spre tot ce există, o sete de a privi și înțelege lumea, pasiunea de a contempla miracolul creației. Atâtea atuuri întrunite într-o singură mână ne silesc parcă să spunem: ce îmbinare fericită de calități, iată un favorit al zeilor.
Cu toate acestea, admirația de care s-a bucurat și omagiile primite au avut mereu contrapartea lor de neiertătoare condamnare. Dacă, de pildă, cu ocazia împlinirii vârstei de nouăzeci de ani (o numise deja cu două decenii în urmă «biblică») s-au ostenit să-l onoreze cu vizita lor în casa sa de la Wilflingen din munții suabi atât cancelarul, cât și președintele Germaniei Federale, precum și președintele Republicii Franceze, François Mitterand, în schimb critica literară s-a grăbit să-și pipăreze omagiile cu dezgroparea neiertătoarelor sale păcate de odinioară. Este deci firesc să luăm întâi sub lupă împrejurările devenite pricina unei recepții mitijate. Se înțelege, e aproape inutil s-o precizăm, că reticențele au fost de ordin politic. Ca «om de dreapta», oricât de depășită ar fi fost de interesatul însuși această situare pe eșichierul ideologic și oricât de nuanțată i-ar fi fost concepția, cu totul străină de aberațiile naziste, a devenit și n-a lipsit mult să și rămână persona non grata în ochii criticii «bien-pensante» expresie de luat într-un sens cu totul diferit accepției odinioară uzuale: adoptarea nediscutată a credințelor și moralei tradiționale. După epoca de obediență înfricoșată sub regimurile dictatoriale, a urmat alt conformism, cel dictat de spiritul gregar, necondiționat de acord cu opinia predominantă. Or, în urma catastrofalelor urmări ale hitlerismului a devenit predominantă în Germania Federală (ca și în Franța post-pétainistă) și
de-a dreptul obligatorie în cercuri intelectuale orientarea nu numai categoric antifascistă, dar și «de stânga». Reacție salutară la dezastrul moral și material, având ca principali promotori «Grupul 47», în frunte cu Böll și Grass, și impusă pe plan ideologic de Școala de la Frankfurt. Doar că pentru a fi ferit de obtuzitate nu e suficient să adopți un punct de vedere opus celui pe care-l condamni. Devenind dominantă, noua orientare s-a dovedit a fi intolerantă. Condamnarea în bloc a unei drepte fie și moderate a luat în Germania forma constrictivă a unei political correctness cvasiunanim recunoscute ca atare, promulgate în chip de lege nescrisă, încă neabrogate complet după o jumătate de secol. Pe când un Brecht și alți autori comunizanți nu puteau fi priviți critic decât cel mult în privința unor aspecte de detaliu, în privința autorilor considerați de dreapta a persistat până nu demult în Germania un soi de interdicție neformulată, dar eficientă, de a-i accepta și valorifica. Generația revoltelor studențești din 68, azi la putere, a fost destul de eficientă în discreditarea unor valori tradiționale și totodată violent intolerantă față de tot ce putea fi considerat ca «anticomunist» sau «elitar» până când întorsătura istorică simbolizată prin căderea cortinei de fier a pus în lumină, o dată cu crimele săvârșite în celălalt totalitarism, incongruența oricărei condamnări în bloc și a oricărei intoleranțe de principiu. Astfel, «reconsiderările» din diverse unghiuri de vedere pot fi puse din nou pe tapet. S-ar părea chiar, judecând după numărul și orientarea contribuțiilor despre Jünger apărute în reviste în anii 90, că intelectualitatea germană a acceptat într-un târziu să-l considere o personalitate europeană de prim rang.
Firește că efectul ostracizant al oprobriului unei opinii dominante nu este la fel de coercitiv ca interdicțiile de durată ale unei tiranii ideologice în regim dictatorial; au fost deci formulate și păreri favorabile autorului în discuție. Fără să insistăm prea mult asupra capitolului «Recepție», trebuie să menționăm că printre numeroșii admiratori pe care Jünger i-a avut desigur și în țara sa (dovadă premiile literare conferite, cetățenie de onoare în orașe de reședință etc.) au făcut parte spirite subtile ca Golo Mann (el însuși apreciat oarecum insuficient în raport cu valoarea sa reală ca istoric și eseist), care, pe temeiul convingerilor sale umaniste, liberale, ca și în calitatea sa de fiu al lui Thomas Mann, nu putea fi altceva decât dușman declarat al oricărui extremism, neezitând să-i consacre lui Jünger comentarii pline de profundă înțelegere agrementate de umor.
Deși opera lui Jünger a fost amplu comentată și în Germania, aici a predominat totuși o pronunțată ostilitate față de personajul elitar, cu trecutul său de erou al tranșeelor și cărțile sale defăimate ca militariste. Până și în momentul dispariției sale, reprobarea neiertătoare s-a exteriorizat cu surprinzătoare acuitate, stârnind controverse în fața mormântului deschis, în locul reacțiilor obișnuite, adică a banalelor elogii conform preceptului ancestral de mortuis nihil sine bene. N-au lipsit totuși panegiricele cuvenite, ample și nuanțate, printre care se cere menționat neapărat un necrolog intitulat Un ghid spiritual târziu descoperit De ce opera lui Ernst Jünger a devenit acceptabilă pentru intelectualii de stânga de R. Herzinger (Die Zeit, 19 februarie 1998), unde noua sa valorificare e explicată mai ales prin năruirea utopiei comuniste și căutarea unei ieșiri din «pustiul sistemelor materialiste». Cât de relative (ca să nu zic neserioase) sunt astfel de aprecieri despre cotarea cuiva la bursa acțiunilor literare devine evident comparând acest articol cu unul precedent (de asemenea, excelent), scris de același comentator în aceeași revistă, doar cu câteva luni mai devreme (31 oct. 1997); acolo susținea că Jünger e pe cale să dispară din conul de lumină al atenției, după ce în ultimii ani a fost prea de tot în centrul ei…
În pofida unor astfel de «redescoperiri», nu trecuse un an de la moartea faimosului personaj a cărui longevitate te îndemna parcă să-ți iei gândul de la eventualitatea stingerii sale, într-atât te obișnuiseși să-l știi prezent de-a lungul secolului, și iată-l la fel de absent din paginile de comentarii critice ca și cei plecați de mult dintre noi. Printre lucrările mai recente e de semnalat cea amplă și bine documentată Ernst Jünger. Eine Biographie de Paul Noack2. Oricum, ca și pe celelalte suflete pribege în imperiul umbrelor, va trebui să-l rechemăm pe Jünger practicând vraja descifrării urmelor lăsate de pana sa neobosită timp de atâtea decenii (mai exact: de pe la vârsta de douăzeci de ani în 1915 și până-n ziua morții, în martie 1998). Dar oare calea spre ființa unui scriitor a fost vreodată alta?
Despre acest subiect, dispariția sau, dacă vrem, plecarea din lume dacă vrem să-i adoptăm modul de a vedea , găsim, ca despre atâtea teme abordate de Jünger am zice aproape nolens-volens în decursul îndeletnicirii sale constante timp de decenii, cea de a consemna fapte și întâmplări generatoare de reflecție, o vorbă de-a sa mustind de participare la condiția umană și totuși denudată, în felul său caracteristic, de vreun accent emotiv, grăitoare însă cu privire la credințele sale metafizice; iată: «Weltuntergang ist in jeder Sekunde...», traduc: «Sfârșitul lumii se petrece în fiece secundă; de câte ori moare un om, piere lumea, împreună cu tot restul omenirii»3. Lăsăm necomentat acest gând plin de implicații spre a ne apropia de examinarea cauzelor care au generat atâta reprobare.
În acest scop se impune să urmărim concordanța sau nonconcordanța dintre concepțiile lui Jünger și tendințele care au determinat în bună parte istoria acestui secol. Părerile sale, îndeosebi cu privire la situația omului ca «animal social», au cunoscut modificări în parte prin maturizare, în parte sub presiunea evoluției politice catastrofale din Germania și în opoziție cu ea, fervența patriotardă din tinerețe persistând sub o formă benignă, ca fidelitate față de unele virtuți ce trec drept caracteristici naționale, totul fiind nuanțat prin înrădăcinarea gândirii în metafizic. În fața unei formule existențiale atât de deosebite se impune firește o clarificare a poziției sale pe eșichierul politic. Intercalând aici o scurtă privire asupra celor ce s-ar putea numi «păcatele tinereții», nu spre a-l dezvinovăți sau condamna, ci spre a-l înțelege, calea cea mai sigură spre înțelegere fiind metoda evolutivă, vom detecta înainte de toate înrădăcinarea sa în epocă. Care epocă, se va pune întrebarea pe drept cuvânt. Dată fiind coincidența dintre durata vieții sale și cea a secolului în măsura în care-l putem considera pe acesta, deși nu e unitar, ca unitate de timp încheiată, și anume cam între 1895 (care coincide cu data nașterii sale) și 1995 (moartea sa survenind în 1998), se poate vorbi de o «epocă» și se impune să ne dăm seama de vreo aderență a scriitorului la orientările din care se constituie istoria acestui secol acum trecut.
Cel care avea să se definească la maturitate drept «anarh» ne lămurește o dată cu inventarea acestei formule asupra nonadeziunii sale fundamentale la vreo doctrină, la o formulă de viață prescrisă sau grupare constituită, fără a se defini vreodată ca singuratic sau izolat. Dimpotrivă, una dintre constantele atitudinii sale este fără îndoială înrădăcinarea în solul natal și fidelitatea față de comunitate. În mod ciudat însă, pe vremea primelor revolte adolescentine, atunci când liceanul de șaisprezece ani fuge de acasă pentru a se înrola în Legiunea Străină de fapt, cu intenția, pe care a și încercat să o pună în practică, de a căuta aventuri solitare, de vreme ce fuge și e prins undeva în deșert spre Maroc , escapada poate fi interpretată fără îndoială împotriva existenței burgheze, desigur și împotriva autorității paterne nediscutate până atunci (și pesemne recunoscute în continuare, de vreme ce acceptă să fie trimis acasă de autoritățile franceze în urma intervenției părintelui său și executând fără a crâcni ordinele din telegrama acestuia «fă-ți o fotografie…»), dar setea de aventură primează. Se impune deci constatarea: decizia de a se înrola, și pe deasupra într-o trupă atât de dură ca Legiunea Străină, nu e dictată de vreun naționalism belicos, de vreme ce prima ținută cazonă pe care o îmbracă este uniforma franceză. Aventura nebunească a tinerelului nu este însă lipsită de corelație cu momentul istoric, cu acel început de secol când se intensifică tendințele de pe la sfârșitul celui trecut, marcat de voința de răsturnare a valorilor vechi și de înnoire. E suficient să pomenim nume ca Nietzsche, Bergson, Freud.
De ce liceanul își asumă riscurile acelei aventuri tocmai în anii ce ni se par cei mai stabili, mai pașnici deși perioada se va chema apoi «Pacea înarmată», ani impregnați încă de atmosfera timpului zis «La belle époque»? Euforia generată pretutindeni de progresul tehnic atât de promițător și de eliberarea artelor de toate normele, până și de cele impresioniste, și-a avut corespondentul în Germania imperială; deși expansionist și militarist sub Wilhelm al II-lea, imperiul a tolerat o serie întreagă de revoluții artistice, precum și relaxarea moravurilor burgheze. Un rol nicidecum neglijabil a jucat în acest proces o mișcare a tineretului numită «Wandervogel», în care se cultiva turismul pedestru în grupuri în spiritul «întoarcerii la natură» și al dragostei de țară. Liceanul elitar, pesemne încătușat de disciplina de acasă și din școală, a făcut și el parte din această asociație, poate tocmai printr-o stare de spirit care generează dorința de evadare; iar aceasta îi determină fuga până în Africa.
Nimic deosebit însă în entuziasmul patriotic al lui Jünger, împărtășit de imensa majoritate a generației sale, veritabila frenezie de care sunt apucați în 1914 tinerii destinați să piară în curând pe teatrele de luptă ale războiului ce va fi numit pe drept cuvânt «Sinuciderea Europei». În Furtuni de oțel se găsește un pasaj care atestă starea aceasta de frenezie, prezicând totodată legătura ce exista între aventura africană și entuziasmul belicos: «Crescuți într-o epocă a securității, simțeam cu toții dorul neobișnuitului, al marii primejdii. Atunci a venit războiul peste noi ca o mare beție…». Pe această temă publică, de altfel, în 1922 un eseu: Lupta ca trăire interioară. Asupra experiențelor concrete mai revine cu pagini din jurnalele de pe front sub titluri ca Das Waldchen (Păduricea), Feuer und Blut (Foc și sânge) și altele. Cum vedem, obsesia e de durată, infirmând legenda despre răceala și indiferența autorului. Însuși succesul acestor scrieri o infirmă, de vreme ce ele n-ar fi găsit atâta apreciere dacă nu erau cutremurătoare. În curând, critica a recunoscut că nimeni n-a redat la fel de impresionant grozăvia trăirilor decât Jünger, și reputația sa de scriitor e asigurată. Timp de decenii autorul a fost totuși dușmănit pentru a fi glorificat virtuțile războinice și pe cele care implică brutalitate. Dar n-au fost preamăriți luptătorii, vitejii, eroii, în toate secolele și în toate limbile de către barzii de pretutindeni, de la Homer încoace, și mult înainte, în culturile Extremului Orient, ale Egiptului și Mesopotamiei? Pilde ne stau la dispoziție chiar în Vechiul Testament. Ce să mai zicem de un Orlando furioso, de un Cid, și tot restul vajnicilor și neînfricaților ucigători cu spada, săgeata, toporul sau ghioaga? Oricum, dintr-un presupus sau real cult al eroilor ce-i drept, nu fără amestecul câtorva opțiuni discutabile ale autorului s-a construit un caz: «Cazul Jünger».
Concepții. Atitudini
Vrând să cunoaștem convingerile, credințele, atitudinile unui om, este judicios să ne limităm curiozitatea, cel puțin pentru moment, la un anumit stadiu al vieții sale, mai ales într-un caz precum cel prezent, când evoluția sa acoperă istoria unui secol. Numai o rigiditate anormală sau stupidă oprește pe loc desfășurarea în continuare a gândirii, chiar dacă aceasta pare să fi ajuns la deplina sa maturitate. După operele izvorâte din experiența războiului și succesul trăit datorită lor, Jünger are în fine posibilitatea să studieze (științele naturale la Leipzig, apoi la «Aquario» din Neapole, destinat cercetărilor, filosofia la Heidelberg) și să se orienteze citind. Ce concepție politică se va contura în acest stadiu?
În lucrarea sa Die Entscheidung, distinsul literat Christian von Krockow4 observă că Jünger se distinge de ceilalți autori care tematizează războiul nu atât prin duritatea redărilor și puterea evocatoare a limbajului, ci mai ales prin putința de a se înălța peste simțirile sale: din dăruire pentru cauză și încordarea puterilor în plină acțiune, se ridică la reflecția rece, distanțată, total detașată, iată o «magie a extremelor» foc și gheață, caracteristică pentru dialectica sa internă. «Un egocentrism maniacal» aliat cu renunțarea la sine, iată polaritatea pe care autorul o găsește definitorie pentru psihologia lui Jünger. Spre a-și introduce apoi analiza propriu-zisă, care e de domeniul sociologiei, mai adaugă că, vorbind «despre o structură psihică deosebită, trebuie să ne întrebăm de ce aceasta putea avea o semnificație atât de generală și profundă într-o anumită epocă»5. Implicit se afirmă aici existența ciudatului fenomen numit «curent» un suflu insensibil, greu sesizabil altfel decât prin efectele sale, și care se strecoară printre cauzele determinante detectabile, explicabile și analizabile ale devenirii istorice. Dar să nu ne îndepărtăm de subiect, care e pentru moment concepția politică a lui Jünger.
Relatările sale de pe front atestau deplin devotament și spirit de sacrificiu pentru cauza patriei, niciodată pusă în discuție fără o concepție politică propriu-zisă; aceasta avea să se contureze în cursul anilor 20, când Jünger se aventurează să-și formuleze vederile teoretice într-un volum substanțial, intitulat Der Arbeiter. A traduce însă acest titlu prin Muncitorul induce în eroare asupra substanței lucrării, de vreme ce termenul ne duce cu gândul numaidecât la diferențe de clasă socială; Jünger înțelege însă prin «Arbeiter» orice om având o activitate manuală sau intelectuală, deci cuvântul trebuie redat prin «lucrătorul». O seamă din ideile expuse sunt tocmai cele incriminate, fie că sunt răstălmăcite, fie că sunt considerate, cu oarecare obtuzitate sau rea-voință, drept definitive și definitorii pentru atitudinea sa, deși ele sunt expresia unei faze din lunga sa existență. Întemeiate întrucâtva pe simțiri intensificate prin experiența solidarității și a comunității de destin a luptătorilor pe front, concepțiile expuse fac parte dintr-un cerc de probleme de mare actualitate la vremea lor, soluțiile propuse fiind în parte inovatoare și insolite, în parte reluând unele principii tradiționale, cărora întreaga construcție complexă tinde să le acorde și un rol normativ. Pentru a putea pătrunde în această țesătură de concepții atât de puternic colorată de sentimente niciodată fățiș exprimate, trebuie să ținem seama de perioada elaborării, de vreme ce lucrarea poartă amprenta momentului istoric. E perioada postbelică, primii ani ai republicii ce avea să fie numită cea «de la Weimar», marcați de revoluții și contrarevoluții, care au drept urmare, între altele, o segregație mai radicală ca oricând între intelectuali, mergând până la luări de poziții extremiste și participare efectivă la încăierările de stradă.
La Jünger, patriotismul exacerbat prin înfrângerea din 1918, precum și respectul valorilor și al eticii tradiționale care constituie baza conviețuirii în societate, adică a tot ce părea amenințat, au dus la o concepție impregnată de dorința restabilirii unei mari coerențe a corpului social. Astfel se aventurează în teoretizări fără îndoială ingrate, depășind domeniul sociologiei și al psihologiei spre cel al unei antropologii generale, și expune o concepție care va fi bineînțeles modificată și chiar abandonată cu anii conform adagiului antic cum că ne schimbăm și noi o dată cu timpurile ce se schimbă. Autorul însuși, privind în urmă după multe alte etape parcurse, avea s-o considere drept o lucrare din tinerețe, doar momentul apariției 1932 este destul de tardiv. Jaspers avea să judece voluminoasa încercare spunând că «oferă mai multe viziuni decât analize». Incontestabil vom întâlni în romanele autorului o seamă de elemente vizionare de același tip, într-un context poate mai adecvat, dar, prin originalitatea și complexitatea vederilor expuse, acest eseu masiv, singura lucrare teoretică de această amploare a lui Jünger, merită de bună seamă atenția noastră. Însuși Heidegger i-a consacrat pagini de comentarii și a tematizat-o într-o corespondență notabilă cu autorul.
Remarcabilă este aici în primul rând încercarea de a cuprinde toate aspectele vieții sociale și culturale; iată o tendință integratoare într-o perioadă de plină ascensiune a specializării și a incoercibilei fărâmițări a întregului corpus al cunoașterii. Stăpânit de o râvnă a cuprinderii pe cât posibil integrale și de un ideal întrucâtva goethean aspect asupra căruia vom reveni , autorul trebuia să eșueze în chip prometeic, dacă vrem, dar și în modul cu totul concret și terestru, în urma modificărilor datelor problemei aduse de evoluția istorică. Depășită prin forța lucrurilor, lucrarea își păstrează însă nu numai calitatea de document al gândirii din epoca sa; ea rămâne notabilă prin abundența ideilor, susținute cu o apreciabilă bogăție și virulență verbală.
În privința relativei concordanțe cu curentele vremii, trebuie să precizăm numaidecât că într-un chip întrucâtva asemănător cu Blaga din primele sale afirmări Jünger își dovedește independența de spirit distanțându-se de tendințele mecaniciste, solidare cu entuziasmul tehnicist (pe acesta în schimb îl împărtășește din plin), spre a se ralia orientării organiciste, care cunoaște și ea un nou avânt în primele decenii ale secolului, cristalizându-se în jurul noțiunilor Gestalt morphé, formă, configurație și Ganzheit totalitate, întreg structurat (concepții premergătoare holismului de mai târziu). Preponderentă mai ales în psihologie (Gestaltpsychologie psihologia configuraționistă), concepția își are ponderea sub aspect filosofic, iar Jünger îi expune principiile, dând unui subcapitol chiar titlul de «Gestalt» (poate nu e inutil să amintim că noțiunea de configurație implică însușirea unui întreg închegat de a fi mai mult decât «suma» componentelor sale).
Să nu ne imaginăm că forma de organizare a unei societăți așa cum o vede Jünger, ca un întreg constituit pe temeiul unor stratificări și al unor constrângeri consimțite asemenea «organelor» ce conlucrează într-un organism , ar aduce cumva cu un stat de termite. Pretutindeni, dimensiunea propriu-zis umană a participării consimțite la menținerea și propășirea edificiului statal prin muncă și supunere, acceptate și valorificate ca datorie și totodată ca autorealizare, vine să îndulcească severitatea întregului sistem, imaginat, cum găsesc în speță dușmanii lui Jünger, conform cu ce se desena la orizont: statul totalitar. Într-adevăr, nu lipsesc componente de tip totalitarist, în acest aparat funcționând într-o perfectă armonizare dintre autoritate (dar fără un big brother) și individ, obedient fiindcă acceptă să i se pretindă fiecăruia un randament în raport cu extinderea tehnicizării și stăpânirea instrumentarului oferit. Ca adept în acest stadiu și chiar admirator al tehnicizării, autorul se pronunță și pentru acceptarea restrângerilor inerente: sacrificarea libertăților favorizate odinioară de mediul înconjurător, cel constituit din peisajele aproape intacte de proximitate; atitudinea afirmativă față de tehnicizare și indiferența față de distrugerea naturii, iată elemente de convergență între cele două sisteme totalitare ale secolului. În schimb, utopia construită aici se deosebește fundamental de cea marxistă printr-o viziune a omului fundamental diferită, o viziune impregnată de afirmarea unei dimensiuni metafizice a existenței.
În această privință se poate stabili o paralelă cu Nietzsche, cum arată Krockow, de vreme ce supraomul acestuia dezvoltă în urma experienței interioare a morții dumnezeirii o «metafizică imanentă a vieții». Ecouri nietzscheene ne întâmpină aici și în postularea unei lipse de sens eroic acceptate: scopul existenței «lucrătorului» nefiind raționalizarea producției și dezvoltarea tehnicii pentru a crea o lume nouă, efortul său este un scop în sine, am zice că ține de autorealizare, dacă spiritul întregii construcții
n-ar fi atât de pronunțat antiindividualist. Cum am mai amintit, «Arbeiter» e orice om având o activitate productivă, de pildă scriitorul, apoi, surprinzător la prima vedere, «lucrător» este în ochii săi înainte de toate ostașul, care-și îndeplinește funcția în condițiile organizării moderne a activităților belicoase. Munca și lupta nu se cer valorificate neapărat prin rezultatul lor iată o idee reluată din scrierea Der Kampf als inneres Erlebnis din 1922: «Esențial nu este pentru ce scop luptăm, ci modul cum luptăm». De altfel, lupta pe front și munca sunt mereu asociate în calitatea lor de angajament, de datorie, de sacrificiu, independent de rezultate și interese individuale. Se exprimă aici cu putere un spirit al comunității aliat cu voința de autodepășire prin renunțare la interesul propriu. Scopul urmărit nu seamănă câtuși de puțin cu cel propus de marxism, adică învingerea diferențelor de clasă; dimpotrivă, se preconizează accentuarea stratificării sociale, perpetuată cu mai mult succes grație diferențierilor generate de specializare. Ca și în alte scrieri, Jünger manifestă o nețărmurită încredere în dezvoltarea tehnicii, fără a se arăta îngrijorat de consecințe ciudat din partea unui iubitor pasionat al vietăților din toate regnurile, cum avea să se dovedească timp de o viață , nicăieri nu exprimă vreun regret că din jurul omului modern dispare mai toată «firea în care Domnul l-a împlântat pe om», cum sună aproximativ versul lui Faust. Ce departe suntem deocamdată, în anii acestei tinereți prelungite, de pasiunea de mai târziu pentru peisaje și vietățile lor!
Nu se poate nega că societatea imaginată de Jünger e organizată după unele principii propriu-zis fasciste: se preconizează organizarea corporatistă și principii de conducere autoritare. Influența lui Spengler e de asemenea detectabilă, mai ales în convingerea, nicăieri afirmată, dar subiacentă, că «declinul Occidentului» e iminent, că civilizația noastră e sortită pieirii, dacă n-o salvăm printr-un miracol al reorganizării materiale și morale. Încredințat că numai un nou tip de om, cel descris ca «lucrător», dezbărat de individualismul nociv comunității, poate duce la regenerarea societății și păstrarea unor valori spirituale, Jünger propune ca nouă formă de guvernământ fără a se aventura până la preconizarea unei acțiuni politice propriu-zise o «democrație etatistă». Acest stat autoritar, care ar păstra doar aparențele libertăților cetățenești, n-a încetat să scandalizeze pe comentatori, grăbiți să descopere o afinitate cu programul nazist, pierzând însă din vedere că un model în această materie nu oferă doar abjecții, dar nocivii propagatori ai totalitarismului modern, ci însuși marele întemeietor al filosofiei statului autoritar, augustul Platon, a cărui Politeia a fost izgonită din asociația pentru Societatea deschisă și… autorul clasat printre dușmanii ei, de către unul dintre urmașii săi întru filosofie, Karl Popper.
Se poate obiecta, desigur, că formula de mai sus, cea de «democrație etatistă», pare să fie o contradicție în termeni, un oximoron de-a dreptul clasic; dar aceasta își găsește rezolvarea dacă ținem seama de felul în care concepe Jünger obediența supușilor: necunoscând altă ambiție și fericire decât travaliul bine făcut și integrarea într-un stat unde dăinuie, în pofida unei modernități stridente ca tehnicizare, respectul valorilor etice tradiționale, ei nu sunt tentați de interese particulare, ci își găsesc menirea și satisfacțiile în contribuția lor la binele obștesc. În pofida aspectelor foarte terre à terre ale vieții de muncă, scopul urmărit nu este profitul individual sau colectiv, ci transformarea lăuntrică a celor care, prestând muncă sau practicând eroismul pentru colectivitate, se ridică la alt nivel existențial, dobândind Gestalt, câștigând un nou statut ontologic.
O seamă de elemente propriu-zis vizionare ale întregii concepții le vom întâlni și în marile romane utopice ale autorului: Pe falezele de marmură și Heliopolis. Mă refer înainte de toate la spiritul de sacrificiu al unor personaje, dar mai ales la faptul că societatea din Lucrătorul, ca și cea imaginară din romanele amintite, este prezentată în chip de comunitate organizată ca un ordin religios, cu o ierarhie strictă, cu reguli de viață severe, chiar ascetice, încât colectivitatea câștigă o dimensiune cvasimitică.
Original și întrucâtva surprinzător în viziunea lui Jünger despre om ca animal social este modul de a interpreta acceptarea legilor scrise și nescrise: ea este explicată ca o concordanță dintre voința individuală și cea colectivă, cam ca în sânul unui trib primitiv, dar și ca rezultantă a străduinței de a cunoaște vectorii istorici operanți în colectivitate, acționând în conformitate cu aceștia, ba chiar în chip de promotor al legilor devenirii. Se preconizează deci schimbări de comportament și de concepție prin care s-ar pune capăt erei individualiste. Dezvoltarea acestui nou tip de om s-a putut constata pe front, susține Jünger. «Burghezul are rang în măsura în care posedă individualitate»; așa cum omul nou, «lucrătorul», e chemat să-i ia locul, la fel și «masa» din societatea veche trebuie să fie înlocuită printr-un «ansamblu organic». Iată un pasaj semnificativ cu privire la obediență: «Clinchetele războaielor de țesut de la Manchester și uruitul mitralierelor la Langemark [lângă Ypres!] sunt cuvinte ale unei proze ce se cere interpretată și stăpânită de noi,… lucru care presupune să intuim azi, ca în orice epocă, legea mitică secretă și să ne folosim de ea ca de o armă…» [sublinierea noastră]. În continuare, textul trece cu destulă dezinvoltură peste problematizarea producției de armament, cât și peste inconvenientele tehnicizării sub aspect uman. Integrarea cere acceptare. Până și fabricarea armamentului trebuie acceptată fără cercetarea scopurilor urmărite prin ea. Misiunea omului care gândește este să vadă, să ajungă la o anumită clarviziune cu privire la structura societăților umane, nu să le aprecieze valoric. Se preconizează deci o veritabilă mistică în acestă acceptare a unor date psiho-biologice ce se manifestă și acționează și azi după norme ancestrale, înscrise poate în codul nostru genetic; totodată constatăm o veritabilă mitizare a lor.
În această ordine de idei, se impune constatarea că, în privința pasiunii pentru mit și gândire mitică, înrudirea dintre Jünger și Mircea Eliade sare în ochi. Presupunând că travaliul lor în comun la faimoasa revistă Antaios (1959-1971) va fi obiectul unui studiu aparte, voi aminti doar în treacăt fascinația exercitată asupra lor și a numeroșilor colaboratori, savanți din lumea largă, de întregul cerc de probleme din domenii marginale ale cunoașterii, mergând de la șamanism la parapsihologie, de la ocultism la cercetarea experiențelor cu mescalină și halucinogene, deci a stărilor liminare ale perceperii și înțelegerii umane. Cu totul remarcabilă prin orientare și prin calitatea contribuțiilor între altele figurează și fragmente din Pensées étranglées, date de Cioran în 1965, înainte de apariția lor în volum (și publicate în franceză, căci se practica un internaționalism admirabil, tipărind articolele în original, în limita celor patru limbi de circulație mondială) , revista își merita numele, știind să reia, după zboruri îndrăznețe sau chiar aventuroase în regiuni oculte, contactul cu pământul-mamă, ca Anteu.
Revenind asupra operei teoretice a lui Jünger, trebuie să precizăm că judecata lui Karl Jaspers despre cartea sa atât de controversată nu se limitează la vorba sau mai degrabă butada citată mai sus. În volumul Von Ursprung und Ziel der Geschichte (Despre originea și țelul istoriei), apărut în 1949, când urmările catastrofice ale nazismului făceau încă parte din experiența trăită, dar erau suficient de îndepărtate spre a putea fi cuprinse într-o privire sintetică, găsim o luare de poziție mai explicită. Iată cum îl judecă filosoful pe Jünger ca teoretician : «Es ist wie eine Analogie zum mythischen Denken. Nicht Erkenntnis sondern Bild, nicht Analyse sondern Entwurf einer Vision, aber im Medium moderner Denkkategorien, so dass der Leser meinen kann, es mit rationaler Erkenntnis zu tun zu haben…»6. Nu rezistăm tentației de a completa citatul (traducând): «De aici caracterul unilateral și pasional. Nu sunt cântărite afirmațiile, nu se citează opinii adverse decât spre a le respinge… Nu dăm de luciditate în cunoaștere, ci de o gândire emoțională, necorectată de luciditate rece». Ce mai adaugă Jaspers se cere subliniat ca expresie desăvârșită a unei clarviziuni cu privire la ceea ce constituie în esență personalitatea lui Jünger ca intelectual și scriitor: «Avem de-a face înainte de toate cu o atitudine estetică care-și trage calitatea din plăcerea de a mânui conținuturi ce țin de spirit și care au dus în cazul lui Jünger la o vocație scriitoricească de prim rang».
Iată cum o autoritate ca Jaspers confirmă concluzia pe care pot acum s-o formulez în puține cuvinte : inspirat de dorința perpetuării unor forme tradiționale ale vieții sociale și a unor valori în cadre moderne, create îndeosebi prin inovațiile tehnice în care punea mari speranțe, Jünger încearcă să cuprindă fenomenul social cu ajutorul unui set de noțiuni în vogă în psihologia și sociologia timpului, aducând contribuții originale datorate mai degrabă instinctului său sau antenelor sale de vizionar decât cu ajutorul unei examinări pur raționale, dovedindu-se până la urmă un amator în acest domeniu.
Cum elaborarea lucrării Der Arbeiter coincide cu perioada de răspândire a nazismului, care avea să triumfe numai cu câteva luni după publicarea ei, cum între timp Jünger mai publică un eseu politic cu titlul nefericit Die totale Mobilmachung(Mobilizarea totală) s-ar zice o preluare avant la lettre a sloganului lansat și în curând transpus în practică de partidul național-socialist , Jünger se expune firește bănuielii că susține mișcarea nazistă. Lectura cât de cât atentă a lucrărilor sale dezminte presupusa solidarizare. Cum am mai semnalat, societatea imaginată de Jünger este alcătuită după principii înrudite cu cele totalitare, dintre cele pe care dreapta extremă le are în comun cu stânga extremă a epocii. Spre ilustrarea asemănării existente cu mult înainte de săvârșirea grozăviilor imputabile ambelor regimuri, să amintim aici cuvinte pronunțate de Gorki la Conferința Scriitorilor Sovietici din 17 august 19347 : «Drept erou al operelor noastre ar trebui să alegem munca». Ciudată coincidență cu «eroul» pus de Jünger în centrul teoriei sale! Printre deosebirile fundamentale dintre concepția sa și ambele totalitarisme, să amintim încă o dată că în utopia sa acel aer de societate secretă cu nuanța ei ezoterică provine nu numai din ierarhizarea ei strictă, ci și din afirmarea unui principiu de bază numit când «viața», când «ființa», ceva indiscutabil care permite ignorarea unor obiecții ce s-ar putea aduce dintr-un punct de vedere individualist sau utilitar.
Dar iată că acele puncte de contact între viziunea sa politico-socială și elemente din programul fascist ne întorc înapoi la problematica pusă pe tapet sub titlul «Cazul Jünger». Răstălmăcirile prin obtuzitate sau rea-voință, precum și prin ambiguitățile autorului ne obligă să intercalăm câteva precizii despre comportamentul său. Cum recunosc până și detractorii săi, el a respins tentativele de apropiere întreprinse de naziști. Însuși Goebbels s-a străduit, în zadar, să-l câștige pentru «cauză». I s-a oferit titlul de academician, dar a refuzat să facă parte dintr-o academie din care fuseseră excluse personalități ca Heinrich Mann. Printre oamenii politici pe care Jünger i-a frecventat, în schimb, au fost o seamă de reprezentanți ai dreptei tradiționale, oameni politici și ofițeri din elita armatei. Pe de altă parte, a publicat în anii 20 o serie de articole mai puțin «distinse», nu lipsite de ieșiri antisemite, scrieri pe care nu le-a preluat în edițiile succesive de «opere», dat fiind că în privința aceasta își modificase de mult părerile, mai ales după al Doilea Război Mondial, când s-a aflat tot ce se petrecuse în lagărele de exterminare.
În această legătură de idei este interesant de menționat că prietenia sa cu Valeriu Marcu datează tocmai din deceniul cu pricina, când acesta, lecuit de entuziasmul său juvenil și nebunesc pentru comunism și profund deziluzionat de Lenin după ce asistase ca invitat la primele sale acte de guvernare, publică în 1924 documentul acestei schimbări de macaz, cartea sa despre Lenin, apoi intră în relații cu personalități ale dreptei germane tradiționale, sperând că aceasta va putea deturna catastrofa stăvilind creșterea valului hitlerist. În jurnalele lui Jünger se găsesc mai multe referiri la convorbiri avute cu Marcu, însemnări ce par să trădeze oarecare admirație; de ce i-ar reproduce spusele dacă nu le-ar găsi înțelepte sau pline de haz? Găsim: «Marcu zice că…», «Marcu a spus…»; iar acesta ne-a relatat în 1940, când l-am cunoscut personal la Nisa, că biblioteca splendidă pe care o admiram în casa lui fusese confiscată, apoi salvată grație intervențiilor lui Jünger, și tot Jünger avusese grijă să-i fie expediată prin Elveția, până la domiciliul său de refugiat în sudul Franței. Iată fapte concrete, făcute să dea o imagine mai potrivită despre caracterul scriitorului decât acuzațiile bazate pe confuzia dintre anumite concepții și un extremism primitiv.
Cât de durabilă i-a fost simpatia și prețuirea o atestă rânduri de jurnal din 13 aprilie 1968, când Marcu era deja mort de peste douăzeci de ani: citind ceva despre constituirea statului italian și găsind că în istoria germană ar fi fost binevenită o figură de genul lui Garibaldi, își amintește de cartea Die Geburt der Nationen și are grijă să noteze după titlu, în paranteză (probabil pentru posteritate), numele autorului : Valeriu Marcu8.
Despre comportarea sa în anii nazismului găsim un detaliu întrucâtva amuzant amintit de Jünger într-un context neașteptat. Împlinise o sută de ani; fusese sărbătorit în Spania, i se conferise titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Madrid, în jurnalul său relatează primiri, discursuri, apoi iată ce-i dă în gând să noteze: «Privind în urmă ca anarh asupra comportamentului meu în cel de-al treilea Reich, îmi aduc aminte că n-am salutat niciodată cu Heil Hitler». Libertăți de acest gen și-a putut permite grație respectului pe care Hitler l-a păstrat față de ostașii din războiul din 14-18 trăit și de el, și îndeosebi față de acest purtător al celui mai înalt ordin militar. Jünger a fost scutit de măsurile represive pe care în mod normal le-ar fi atras după sine publicarea romanului Pe falezele de marmură în 1939, înfățișând regimul nazist într-o manieră net satirică și reprobatoare Goebbels a vrut să-l arunce în flăcări printre celelalte cărți «decadente» sau semnate de scriitori evrei , dar apoi, în ultima fază a războiului, situația sa privilegiată de ofițer de stat-major al armatei de ocupație la Paris nu-l scutește de a-și vedea fiul, Ernstel, trimis la moarte sigură pe frontul italian. Aceasta a fost lovitura cea mai cumplită din viața în ansamblu senină, deși plină de peripețiile neobositului călător și mânuitor al condeiului.
După aceste precizări privind atitudinea omului Jünger, se impune să reluăm prezentarea gânditorului Jünger, spre a-l înțelege conform propriei sale formule ca «anarh»; acesta se definește în concepția sa ca antipodul monarhului, dar suveran și el, neînregimentat și independent. Nu se poate susține că Jünger ar fi fost au-dessus de la mêlée; în război, a participat din răsputeri la acțiune, și-a păstrat însă mereu independența de spirit. Un «caz» într-adevăr. Nu este deci de mirare că am acordat o atenție deosebită temei: rădăcinile și implicațile ideilor sale politice. Dar subiectul nu epuizează nici pe departe ce are de oferit autorul în materie de concepții. Chiar și exteriorizările sale scriitoricești concomitente cu cele înfățișate vădesc o mare diversitate. Pe lângă cele care stau sub semnul violenței trăite și a tendințelor elucidate până acum (Prin furtuni de oțel, Războiul, Mama noastră, Păduricea, Foc și sânge, Lucrătorul, Mobilizarea totală), mai datează din aceeași perioadă o serie întreagă de texte cu totul diferite ca tonalitate, de pildă Afrikanische Spiele (Jocuri africane) și Das abenteuerliche Herz (Inima aventuroasă, 1928), o scriere dintre cele mai notabile, plină de culoare și fantezie, pe care un scriitor ca Alfred Andersch o consideră singura carte cu adevărat suprarealistă din Germania. Tot de pe atunci datează un text eseistic remarcabil (publicat abia în 1959), Zidul timpului, în care sunt consemnate intuițiile unui adevărat vizionar, surprinzătoare și de o neașteptată actualitate astăzi, când ne aflăm din nou la o răscruce între epoci.
Deși după atentatul nereușit al ofițerilor asupra lui Hitler din 1944 Jünger a fost destituit din Wehrmacht în urma contactelor sale cu unii dintre complotiști și a relațiilor sale de prietenie cu generalul von Stülpnagel, comandantul trupelor de ocupație din Franța, condamnat la moarte și executat, interdicția de publicare decretată de autoritățile de ocupație în Germania l-a inclus și pe Jünger, până în 1949, când încep
să-i apară jurnale sub titlul de Strahlungen. Între timp, reflecțiile sale asupra evenimentelor istorice trăite au câștigat o nouă dimensiune, vădind uneori o anumită înrudire cu gândirea unei Hannah Arendt cu privire la «banalitatea răului» pe care o pusese în scenă poate nereflectat, iar retrospectiv se va pronunța cu mare luciditate asupra tragediei germane constând în triumful hitlerismului: nenorocirea pentru germani au fost victoriile lor; datorită acestora, lumea se împăca cu nazismul. «După triumful asupra Austriei, toată burghezia era convinsă că totul e în ordine și nu a mai auzit glasul nefericiților, al lor De Profundis.» Cât despre luarea sa de poziție potrivnică nebuniei belicoase și încăpățânării de a mai sacrifica vieți pentru o cauză pierdută, ea a devenit de notoritate publică prin broșura Der Friede (Pacea), scrisă spre sfârșitul războiului și răspândită de autorul însuși cât a fost cu putință, ea neputând fi publicată decât în 1946, la Amsterdam, cu subtitlul «Către tineretul Europei și al lumii». Cu câțiva ani mai târziu va considera că soarta Germaniei a fost nefericită «pentru că n-am avut niciodată o stângă puternică. Așa a fost de când cu războaiele țărănești și așa a rămas…». Iată cum timpul ne schimbă, și cine are capacitatea de a-și revizui părerile în lumina experienței și a reflecțiunii merită considerația noastră din plin.
Să părăsim utopiile lui Jünger și reflecția sa social-politică spre a întregi redarea concepțiilor sale în ansamblu. Încercare dificilă: prea sunt numeroase direcțiile în care spiritul său mobil și-a extins tentaculele. Tocmai de aceea trebuie să subliniem în primul rând deschiderea spre lume dovedită de acest însetat de cunoaștere și de trăire; însăși lărgimea ariei vaste pe care nu încetează s-o străbată la propriu și la figurat atestă o neistovită sete de a ști, de a absorbi realul, de a-l cuprinde nemijlocit, cu ajutorul simțurilor și prin intuiție, dar apoi percepțiile și intuițiile o pornesc spre nivelul abstractizării, și aspect deosebit o iau și spre adâncuri unde caută contact cu lumea misterelor.
Pasiunea călătoriei și pasiunea observației vietăților sunt forme de manifestare ale unei veritabile sete de a intra în contact cu realul. Cum am mai spus, are ceva goethean prin dorința și capacitatea cuprinderii atât de largi și îndeosebi prin modul de receptare a miracolului lumii. Goethe adoptă formula lui Spinoza Natura sive deus și își demonstrează aderența la concepția filosofului său preferat în lucrările sale din domeniul științelor naturii, dar și mai elocvent în numeroase vârfuri ale creației sale poetice. Principiul spinozist se regăsește la Jünger printre rânduri. O paralelă între presupusul «olimpian» și presupusul insensibil ne sugerează însă înainte de toate multitudinea domeniilor cercetate de fiecare, precum și alianța rar întâlnită între extinderea și profunzimea cunoașterii, între maniera de abordare jucăușă, de amator și diletant, și seriozitatea travaliului, încoronat adesea de rezultate demne de un specialist. Domeniul preferat de Jünger fiind în mod ciudat entomologia, îi putem cita măcar găselnița principală, o gânganie ce poartă numele de oxycarabus saphyrinus Jüngeri, așa cum descoperirea osului intermaxilar la om i se datorează lui Goethe, iar în mineralogie un anumit oxid de fier este denumit goethit. Amândoi au fost colecționari pasionați Jünger îndeosebi în materie de entomologie, urmărindu-și cercetările pe toate continentele și îmbogățind totodată vestita sa colecție, îndeletnicire care a generat și o carte încântătoare: Subtile Jagden(Vânători subtile, 1967). Nu mă miră dacă unii găsesc că e cea mai frumoasă din câte a scris: ca și în jurnalele sale de călătorie, Jünger nu relatează numai aventuri și pățanii în cursul expedițiilor diverse în peisaje exotice, ci și întâlniri cu figuri deosebite din partea locului, și ne împărtășește câte ceva din uimitoarele sale cunoștințe din domeniul istoriei locale, al etnografiei, al miturilor, constatările concrete fiind mereu întrerupte pentru a consemna reflecții. În general, acestea sunt semnificative pentru opțiunea sa în favoarea a tot ce e viu și a tot ce se leagă de credințe străvechi. Iată un exemplu: «Un sat fără rândunici ar fi o casă părăsită de lari».
Veritabila fascinație exercitată asupra lui Jünger de vietăți nu e, bineînțeles, monopolizată numai de insecte. În jurnalele sale sunt consemnate nenumărate observații făcute asupra florei și faunei, de la ierburi și banale verdețuri din grădina sa, până la cele mai rare inflorescențe exotice, de la pisici, păsări și alți «locatari» obișnuiți ai casei, până la câte un cameleon și alte animale exotice, ba chiar și o lăcustă,
de-a dreptul domesticite, îngrijite ca niște copii și purtând nume de persoane, uneori umoristice. O nețărmurită atenție iubitoare atestă dragostea de creație, manifestată cu discreție de acest nordic, îndrăgostit de peisaje tropicale și mediteraneene ca Goethe de Italia. E deci firesc să deplângă pieirea atâtor specii, vânate cu sălbăticie. Mereu uimit de spectacolele și performanțele naturii, le redă când mai sec, când amuzant, cu un umor liniștit, meditativ; astfel notează, de pildă, într-o zi de august din 1992, deci când nu mai are decât trei ani până la a împlini suta: «Mănânc o piersică, arunc sâmburele în apă se scufundă. Nuca de cocos în schimb aduce cu sine un echipament nautic pentru traversarea oceanelor, un model Kontiki genial construit».
Neobișnuită e independența de spirit care, combinată cu un pic de umor și cu detașarea datorată libertății diletantului de a nu fi obligat să dovedească neapărat ceva, permite judecăți neașteptate, dense, complexe, ca de pildă judecarea darwinismului: «Putem să ne scutim de polemica împotriva lui Darwin dacă ținem cont de idealitatea timpului. Acel «Să fie» s-a realizat oare dintr-o dată sau crearea ființelor a fost extinsă într-o devenire acestea rămân deosebiri tactice și nota bene deosebiri ale viziunii omenești». Într-adevăr, spus mai puțin strâns ca formulă: Timpul fiind în cunoaștere o categorie a conștiinței, nu putem ști dacă în perspectiva dumnezeirii clipa creației și erele geologice nu coincid…
Observația naturii îi sugerează adesea idei ce se ridică peste nivelul constatărilor factice, dar nu fanteziste, aș zice că ele pătrund în firea nevăzută a ființelor. «Dacă sădesc trei copaci strâns laolaltă pe un câmp, ei nu vor forma doar un grup, ci vor intra într-o corelație; înspre înlăuntru, înspre mijlocul lor, ei lasă să se pipernicească ramurile, iar spre exterior le întind până spre pământ faptul atestă o virtute inerentă lor de a se asocia, formând grupuri și păduri. Putem s-o formulăm și cu sens etic: ține de ființa copacului să ofere adăpost. Ei construiesc un cort sub acoperișul căruia omul și animalele se simt bine». Iată o formă nobilă de animism și, în plus, o poetică a reacțiilor organice.
Orientarea de ansamblu a lui Jünger poate fi numită vitalism; găsim numeroase pasaje prin care el îndreaptă reflectoare înspre o metafizică a naturii, fără să se aventureze în formularea unor filosofeme în acest sens. Reflecția pornește mereu de la concret, se înalță în zonele vaporoase ale unor intuiții subtile privind lumea invizibilă, a supranaturalului, adesea în forma transmisă prin mitologie, pentru a coborî din nou spre pământ și vietățile sale. Când se prăpădește mica ființă de vis, motanul negru Idis, adus din India, mi se pare, acesta «se retrage din existență», după ce a avut «discreția» să se ascundă ca să moară, și i s-a făcut o îngropăciune în grădină după un anumit ritual gândurile scriitorului o iau spre zone stranii: supraviețuirea sufletului animal, citește autori care tratează acest subiect și citează din Isaia (65/17): «va fi un nou cer și un nou pământ».
Nu lipsește nici reflecția asupra timpurilor istorice și a celor mitice, urmărită nesistematic, în scurte iluminări, câte un flashlight care-i aduce un fel de revelație, cum ar fi de pildă: «Imaginile, persoanele, evenimentele sunt mereu în primejdie de a fi iradiate și dominate de mituri, și anume tocmai în momentele când elementul istoric (das Historische) pare să fie dominant». Cât de concisă formulare a unei idei care în lumina evenimentelor politice din acest secol ar permite o dezvoltare amplă și bine documentată! Butade ideologico-politice se găsesc cu duiumul în jurnale, multe în urma unor lecturi cu citate din Talleyrand, Bismarck, Churchill , care atestă străduința de a se ține la curent citind lucrări recente alături de cele din tezaurul consacrat. Rămâne însă destul de sceptic cu privire la «ultimul răcnet» al științei, cum reiese din următorul pasaj dintr-o scrisoare către Heidegger, din care rezultă și câtă importanță acordă intuiției în cunoaștere: «Părerile geologilor despre granit s-au schimbat de câteva ori în decursul ultimilor o sută de ani, pe când textul lui Goethe [despre granit], întrucât se bazează pe pură intuiție, tot mai rezistă. E drept că trăim într-o epocă în care teologia aleargă după recunoaștere din partea științei, iar filosofii se angajează ca ucenici la tinichigii. Etimologii știu la fel de puțin despre limbaj ca darwiniștii despre animal. Unii înșiră cuvintele, ceilalți speciile pe ațe, și ce rămâne e doar ața, arida sfoară de măsurat…»[Regret: hazul frazei e intraductibil].
Critica epocii devine tot mai acerbă, cu săgeți trimise în multe direcții: în al nouăzecilea an al vieții îl mai preocupă, de pildă, decadența limbajului, dispariția multor termeni și afluxul altora noi iscați de invenții noi ale tehnicii. Mai demult îl revoltau ziarele, numai «omoruri, șantaje, kidnapări, poluarea coastelor cu petrol…». Ce ar zice azi?
Această rapidă trecere în revistă a fațetelor unui spirit superior ne permite să constatăm că are de oferit comori de cunoștințe și idei, că pe lângă concepții discutabile, abandonate de Jünger însuși sau modificate, a formulat în cursul deceniilor o sumedenie de vederi care și-au păstrat actualitatea și, mai ales, au rămas demne de atenție.