18 noiembrie 1977. Vizită obișnuită la anticariat. Stăm la coadă la intrare, ne repezim să apucăm ce se poate. Apoi, când s-a mai limpezit, când oamenii și-au plătit «capturile» și au plecat, rămânem să ne alegem – unul, doi – din ce-a mai rămas. Ca întotdeauna, anticarul ne-a pus cărți deoparte. Primesc un număr din Secolul 20 «Exotismul». Apoi, ca de obicei, mergem la o cafea. Printre discuții, răsfoiesc și dau peste fragmentele din Heliopolis. Am încă o dată sentimentul complicității cu acei oameni nevăzuți ce reușesc să strecoare așa un text pe piață.
Intrarea în strâmtoarea de la Castelmarino Se deschide o lume, cuvintele au un răsunet premonitoriu. În imaginile pasajului pe lângă fortăreață găsesc pandantul atmosferei de aici și de acum. Parcă încep să recunosc ceva.
Noiembrie 1977 (câteva zile mai târziu). Pe dealurile văii Someșului, o dimineață neobișnuit de caldă. Înspre apus, după curba largă a râului, se vede orașul. Mai departe, pe fundalul unui cer albastru ca de vară, coline și apoi munții. Deschiderea largă asemeni promontoriilor unui golf. Castel marino Ce legătură are? Sau: are vreo legătură? Cartea asta trăiește.
18 ianuarie 1978. Ieri, din nou Ernst Jünger: Pe falezele de marmură, în anticariat (conform procedurii). Am citit-o fără grabă. Se leagă de Heliopolis, o precede, o cere. Pe falezele de marmură e istorie, Heliopolis e prezentul și viitorul.
Fragmentele din Heliopolis din Secolul 20 însăilează câteva lucruri. Discuții politice între militarii care evaluau viitorul prin mișcările sociale. Un «marochiner» care avea cheia «expedițiilor în lumea propriului creier».
Ce s-ar putea afla mai departe?
n
Lângă aceste scurte rânduri, adaug, privind în urmă, notațiile adunate de-a lungul încercărilor de a traduce Heliopolis.
Cândva, printr-o întorsătură a întâmplării, mi-a ajuns în mână un exemplar din ediția 1949 a cărții, cu legătura lui Emil Preetorius. Sub pagina de titlu, fascinanta deviză de ger trift, încoronând lancea-crin. Da, asta era una dintre cărțile care te fac să simți că viața e adevărată.
De la primele rânduri, am impresia că nu știu nemțește. Nu-mi folosește nici dicționarul prea mult. Îmi ia ceva timp să intru în vraja textului. Mai departe, după o vreme, încep să bănuiesc, acolo unde nu înțeleg. Într-un târziu, după numeroase reluări, simt abia că am pătruns mai adânc. Încep să simt curgerea limbii pot urmări «discursul». Și aproape la fiecare pas descopăr referințe (asta e îndeletnicirea preferată a momentului: deslușirea subtextului, descoperirea contextului). Reușesc să parcurg «Întoarcerea din Hesperide». Dacă scena de început este o parabolă (poate a peșterii, ca la Platon), atunci viața întreagă este o parabolă, nu numai în trama cărții, dar și aici, acum. De fapt, oriunde și oricând.
Dar atunci Mare serenitatis Pontus Euxinus, oare? Văd deja alte orizonturi: «Marea Neagră» a lui Paustovski, amintirile sale din Odessa, ori poemele lui Wolf Aichelburg (Pontus Euxinus). Caucazul lui Ernst Jünger – Turres somniorum și cel al lui Tânianov. Peisajul cosmopolit și stratificat în timp face posibile multe referințe (Hesperidele).
Amețitoare rânduri ale raportului întocmit de Superintendentul Minelor: descrieri mirifice și comentarii subtile sunt descrise forme, procese la care se face referire, o spuzire de cuvinte. Dincolo de ele, mi se pare că intru în chiar planul după care s-a făurit lumea. Ca pandant, scenele și dialogurile din sala Aviso-ului albastru se subînțeleg atâtea, se sugerează multe parcă se trage pentru o vreme perdeaua din fața nenumăratelor urzeli și legături dintre oameni. Intențiile devin mai limpezi, dar și mai amenințătoare. Dintr-o dată lumea nu mai e atât de sigură. Iată că, astfel, prin cuvintele lui Ernst Jünger, ajung să și simt aceasta. Găsesc chiar mot-à-mot: «Se folosise pauza dintre acte pentru a se discuta ».
« Când urci un munte, simți nevoia de odihnă, nu numai ca să-ți recapeți suflul, ci și pentru că ochiul își reclamă drepturile. În zilele de sărbătoare se vede trecând în cortegii simbolice ceea ce se ascunde privirilor în viața cotidiană.»1
Mă opresc: oare suntem într-o zi de sărbătoare? Ce urmează după?2
«Se folosise pauza dintre acte pentru a se discuta desfășurarea piesei, dar, pe urmă, sigur, când se ridică cortina, scena te fura și făceai parte tu însuți din spectacol.»3
Întreaga primă parte a lui Heliopolis descrie sfârșitul unui interludiu întrepătruns de premoniții amenințătoare.
«Aceste întoarceri din Hesperide arătau că puterea e una și indivizibilă. Ea se desprinde din același fond, înainte de a căpăta calitate. De unde atmosfera amabilă, fraternă a navei, oricât de bogată ar fi fost în încărcătură obscură și în știință ocultă.
Ceea ce adunase, se decisese, se recunoscuse dincolo de Hesperide și până la ultimele lor contraforturi devenea la Heliopolis mijloc de înarmare, putere conținută într-o formă. Aceasta se va diviza, așa cum se vor despărți pasagerii, de îndată ce nava va atinge pământul. Arborele e întreg în trunchiul său, cu toate că se ramifică în rădăcini și ramuri. În conversațiile de pe Aviso-ul albastru, cuvintele curgeau împreună, în aceeași direcție, așa cum se împerechează în unde prin firul de aramă. Dar pe urmă, aceleași cuvinte luau sensuri opuse, se schimbau în capcane, în ordine, în reclamații ale uneia sau ale celeilalte părți, ca în fața tribunalului. La fel, raza de lumină se colorează când întâlnește materia.»
E greu să nu te gândești la viziuni atunci când îl citești pe Ernst Jünger. Tulburări în oraș ne dă mai degrabă o oarecare siguranță, prin relativitatea celor descrise. Totul pare a se supune unei ordini superioare – aici este încurajarea! Mai mult, în stări de haos, de disperare, doar câte unul reușește să scape. Nu iese în evidență, este mobil.
Ce aveam de așteptat de la cei mulți? Nu ne rămâne decât cunoașterea legilor și curajul de a ne mișca după ele.
Mă gândesc la uniforma de vânător a lui Lucius de Geer: o anumită noblețe este prezentată în văzul celorlalți. Nouă ni se spune mereu: egalitate, uniformitate. Dar ne lipsesc anumite uniforme sau poate nu avem ochi să le vedem. Oricare dintre noi, făcând altceva, gândind altceva decât cei mai mulți, se detașează cu «noblețe», mai întâi în propriii săi ochi. Iată cum ne-am putea recâștiga umanitatea.4
Aveam să aflu mai încolo că Lucius de Geer urma să dea greș. Dar totul are loc, de fapt, pe față, după legi despre care protagoniștii vorbesc tot mereu. De altfel, descriind fapte, Ernst Jünger adaugă întotdeauna și legile desfășurării acestora. De Geer trebuie să piardă. Și atunci? Răspunsul se află «în stele». Cartea pare a se termina într-un mod științifico-fantastic. Și totuși nu este îmbrăcămintea tehnologică a S.F.-ului, nici naivitățile explicațiilor integrale. Sfârșitul este imponderabil.5
Ajunsesem așadar să citesc Heliopolis până la sfârșit. În vraja conclavelor heliopolitane regăseam ceva din atmosfera lungilor noastre discuții. Ele căpătau un înțeles mai înalt, fiindcă purtau căutarea în ele. Unde își căutase / găsise de Geer soluțiile? (De Geer trifft! «nimerește»).
Încă înainte de a avea cartea întreagă, începusem să scotocesc textele accesibile ale lui Ernst Jünger, mai ales Pe falezele de marmură. Descopeream în rețeaua de fapte și sugestii imagini mitic-simbolice, ca exemple ale unei anumite atitudini care era personificată prin figuri exemplare, ce păreau, într-un fel sau altul, să trăiască înlăuntrul nostru.6
Foarte curând au devenit clare înrudiri semnificative: fratele Otho din schitul Rauten, Pater Lampros (Pe falezele de marmură), Nigromontanus (Heliopolis), Joseph Knecht, magister ludi (Jocul cu mărgele de sticlă – H. Hesse). Și, mai mult, calea de lucru la marele Hortus Plantarum Mundi (Pe falezele de marmură) este aceeași ca și cea a învățăceilor la Sais (Novalis). Arta de a-ți ascuți privirea (capacitatea de a «absorbi timpul») te ajută să vezi «elementele neschimbate înscrise în lacra aparențelor» (Pe falezele de marmură, Univers, 1971, trad. I. Roman) și duce la trăirea unei insuficiențe a limbajului. «Cuvântul se desprinde de fenomene» «Noua strălucire a lucrurilor» (ibid., p. 47), orbitoare, o regăseam în «alkahestul revărsat peste simțurile omenești» (Novalis, Discipolii la Sais, Univers, 1980, trad. Viorica Nișcov). Novalis însă ne prevenea: «Pentru o clipă numai, dorințele și gândurile oamenilor se încheagă dar apoi, neîntârziat, din fața ochiului lor totul se șterge iarăși, ca mai înainte» (ibid., p. 32).
Învățătorul lui Novalis știa cum se leagă «toate cele, întâlnirile, potrivirile» (ibid., p.33), cum te poți «juca cu forțele și întruchipările lumii ce și unde găsi și cum putea face să se desfășoare un lucru ori altul» (ibid., p. 33).
Găsisem aceste legături și mă apropiam mai mult:
«De altfel, caracterul accidental al naturii se alătură, s-ar zice, ca de la sine, ideii de personalitate umană, iar aceasta din urmă se lasă cel mai potrivit gândită ca esență umană» (ibid., p. 38).
Oglinzile paralele ale Falezelor de marmură:
«Ne făcea, de asemenea, plăcere să făurim plăsmuiri pe care le numeam modele scriam pe bilețele trei, patru fraze într-un metru ușor. În ele încercam să prindem un ciob din mozaicul lumii, așa cum sunt montate pietrele prețioase în metale. În ceea ce privește modelele, plecam tot de la plante și necontenit adăugam mereu altele» (Pe falezele de marmură, ed. cit., p. 48).
El însuși discipol al lui Nigromontanus, Lucius de Geer trecuse printr-o asemenea școală. La această școală își făurise instrumentele, aici dobândise atitudinea potrivită acestui mod de a înțelege viața. Era oare o amunită meserie aceea care ne ajută să ieșim la liman? Poate meseria de om și ceea ce înseamnă ea, conform Învățătorului lui Novalis sau fratelui Otho din Pe falezele de marmură.
Așadar găsisem: drumul individualității, calea de a răzbi așa cum era posibil acesta este eposul lui de Geer, de-a lungul vremurilor haotice din Heliopolis.
Drumurile deveneau importante presărate cu încercări. Ca un ecou al acestor imagini, găseam în LÉpreuve du Labyrinthe pe Mircea Eliade urmându-și la fel de atent destinul. Dar și în proza fantastică în care uza de «riturile de trecere».7
Heliopolis este împânzit de drumuri și încercări. De la scena de început un «ritual de trezire» până la «symposion», la eliberarea și la funeraliile lui Antonio Peri, la «călătoria» narcotică a lui Lucius de Geer. În această urzeală romanescă, fire din trecut și fire din viitor se întâlnesc, spre a alcătui «desenul din covor». Asemeni lui, în vremuri de primejdie scăparea e în alte dimensiuni (falezele, auto-da-fé-ul schitului Rauten, forțarea imponderabilului prin substanțele lui Peri, drumul spre stele). Și aici, cheia este, în asumare modernă, calea ritualică individuală.8
Ajung astfel la însuși modul de lucru al lui Ernst Jünger, pot arunca o privire în distileria sa personală. Chiar propria-i viață se distilează, sub privirea sa. Viața și scrisul se contopesc și respiră.
n
Iată că vine momentul de a îndrăzni s-o spunem: în fața șuvoiului vieții, Ernst Jünger caută și găsește tot mereu câte o cale de a-și asuma momentele și faptele vieții. În haos numai ritmurile pot induce o ordine (kosmos), or Ernst Jünger își instituie propriile ritmuri, supunându-se unei discipline ce acoperă niveluri multiple. Din ce anume i se trag imboldurile acestea? Tinerelul de șaptesprezece ani, cu pălărie ușor ridicolă, din fotografia grupului de colegi de la Hameln (1912), pare cel mai naiv dintre toți. La vremea aceea râvnea tărâmurile sălbatice și misterioase ale Africii, către care va evada prin Legiunea Străină.9
După aceste fugitive «jocuri», războiul îi oferă o înscenare copleșitoare a tuturor forțelor existenței. Cu atotcuprinzătoare atenție, privitorul Ernst Jünger înregistrează continuu. Trezia lui e dublată de liniștea sa aparentă, ce-i permite să penduleze între acțiuni nebunesc de eroice și judecarea la rece. Notițele sale sunt extrem de precise, purtând o marcă sinestezică. Perseverența asumării în acest fel a realității tocmai în furtunile luptei își găsește pandantul în lecturile făcute chiar și în cele mai grele condiții (în tranșee, în lazarete). Pe măsura intensificării trăirilor, el învață să le folosească, pentru a le da un sens. În felul acesta el își ușurează accesul la semnificații mai profunde și învață a-și «juca» viața mai conștient.
Evenimentele prin care trece par a se orienta după anumite linii de forță, ce alcătuiesc pentru el chiar configurații salvatoare supraviețuirea lui, uneori de-a dreptul miraculoasă, capătă atunci anumite sensuri. Raporturile individului cu forța, cu puterea (în formele lor tot mai cuprinzătoare, și mai eficace) constituie de fapt contextul primei jumătăți de secol XX; Ernst Jünger se înscrie așadar în acest context, oscilând între «dorința sa [aproape] anarhică de libertate și simțul disciplinei» (Heimo Schwilk, Ernst Jünger, Leben und Werk in Bildern und Texte, Klett-Cotta, Stuttgart 1988), urmându-și căutările unei ordini superioare.10
n
Dacă aș încerca acum o «arheologie» a conceperii lui Heliopolis, spre a găsi urmele «tehnicilor» autorului, ar trebui să mă întorc la Jurnalele pariziene, la cercul de militari-aristocrați din Statul Major al Marelui Paris și la felul în care se dezbătea acolo. Chiar viața lui Ernst Jünger de la Paris arată mai degrabă ca o ficțiune împărțită între ofițerii strategi și oamenii de artă, aparent în planuri paralele.
În formulări alambicate, criptice pe de o parte, de la sine înțelese în vremuri nesigure, pe de alta, ținând de un anumit mod de abordare și de un anume tip de discurs se observă evenimentele, se fac trimiteri, se găsesc referințe, se înregistrează esențialul. Găsim în concizia și acuratețea stilului jüngerian valoarea jurnalelor sale, ca forme de expresie ale scriitorului, iar în compoziția notelor ceva din precizia percepțiilor sale complexe asupra celor trăite.
Următoarea perioadă, anii de ocupație (1945-1948).
Jurnal în continuare: Coliba din vie (Die Hütte im Weinberg) redă ceva din paradoxurile sfârșitului de război. În starea de prăbușire a unei lumi încep să se vadă urmele atmosferei (ale «dispoziției») din Heliopolis.
La 13 decembrie 1945 se găsește următoarea notiță:
«Orientul drept una dintre cele mai mari regiuni ale interiorului nostru… Orientul nostru.»
Mai departe, la 1 mai 1946:
«Despre chenare. Gânduri în timpul plimbării de dimineață prin grădină, la vederea frunzelor de căpșun, pe care stătea roua. Ea se agățase de marginile frunzelor, în chenare perlate ce radiau în strălucirea soarelui, mai bogat ca nestematele. Așa trebuie să ne închipuim ordinea lumii, atâta doar că frunza este acolo nevăzută. Doar veșmântul îl zărim.
Și cristalele sunt chenare în jurul unui sâmbure. Armoniile și măsurile ce ne încântă la acestea sunt transpuneri în vizibil.»
În fine, prima mențiune:
«Kirchhorst, 1 ianuarie 1947
Anul Nou. Stau în cumpănă dacă să încep un nou jurnal, pentru că e întotdeauna ceva pretențios. Are însă și avantaje. Lași urme de lumină pe jocul valurilor zilelor trăite, care, altfel, s-ar întuneca repede. Pe deasupra, vreau să-l consider mai mult o plăcere decât o obligație. Am început cu dispoziție de Heliopolis și apoi am scris scrisori »
«Kirchhorst, 19 februarie 1947
Încă tot ger. Turba nu încălzește deloc grozav. Lucrând, mă apropii și mai mult de soba cea mare. Acum sunt în Caucazul lunar.»
La țară, ferit de pericolele și mizeria orașelor distruse de război, Ernst Jünger duce o viață plină. El nu supraviețuiește doar, ci face totul conform unui anume sens: desfășurarea vieții în grădină și pe câmp, în pădure, oamenii locului încercați de vremuri, stranii uneori, prinși de valul istoriei , corespondența ce reîncepuse să sosească, lecturile intense, ținerea jurnalului. În toate însă se simte fluxul subteran al unei consecvente strădanii care prinde formă în roman. Iată menționarea directă a «conceptului» acestuia. Firește, materia romanescă va deborda mult peste această imagine sintetică.11
«Kirchhorst, 17 mai 1947
Heliopolis. Am terminat Întoarcerea din Hesperide și am început cu a doua parte, La palat. Prin Hesperide înțeleg țările de dincolo de Ratio, în timp ce Pagos ar trebui să descrie un munte pe care omul se străduie spre o înțelegere superioară a existenței, și anume pe cele trei trepte ale magiei, moralei și teologiei. Palatul, dimpotrivă, este locul politic-real în care el caută să stăpânească practica vieții, și anume organic, în contrast cu strădaniile mecanice ale Oficiului Central: putere și constrângere. Toate acestea, în sens alexandrin; după ce rețetele, atât ale progresului, cât și ale reacției, au dat greș, te ajuți cu o sumă de mijloace casnice verificate. Chiar și statul universal s-a dovedit tocmai o utopie. Unele părți ale Cosmosului pot fi deja parcurse și, cu aceasta, stelele sunt amenințate în strălucirea lor. Muncitorul încearcă să înțeleagă lumea de dincolo într-un mod naiv, cu mijloacele sale, la fel cum pictorii gotici îmbrăcau personajele din Țara Sfântă în veșminte medievale. El își caută salvarea în spațiul faustic. Îi rămâne nedezvăluit faptul că mijloacele sale constituie simboluri ale morții, dar tocmai acest fapt îl face să-și depășească limitele. Acum, el navighează pe Styxul ale cărui ape au devenit transparente. Cu toate acestea, ajunge la mântuire; a visat unul din cele mai mărețe visuri până la capăt. Aceasta i-a fost misiunea.»
«Kirchhorst, 26 iulie 1947
Înapoi de la Göttingen, unde am zăcut pansat o săptămână în Clinica Oftalmologică, pentru că, la tăiatul lemnelor, mă rănise o creangă zburătăcită de alun. Întunecarea a fost mai puțin plicticoasă decât mă așteptam, fiindcă ciorchini de imagini apărură curând în fața ochiului lăuntric. Continuând Heliopolis, am început Povestirea lui Ortner, pe care am terminat-o într-o noapte. Acțiunea și amănuntele îmi veniseră în clinică.»
«Kirchhorst, 3 mai 1948
Mai departe în Heliopolis. Utopia e dependentă de tehnică și trebuie detaliată, pentru a realiza o mare măsură de credibilitate. În schimb, dacă tehnica este acceptată ca perfectă, atunci strădania trebuie să țintească mai degrabă spre ștergerea detaliului, în favoarea unei impresii evidente de realitate magică. Mijloacele nu mai sunt atunci importante.
Ajungem la o inversiune a romanului utopic. Tehnica se va subordona atunci acțiunii, va fi inventată pentru aceasta, va aparține confortului ei. Aceasta acordă descrierii, contrar direcției progresiste a utopiilor, un moment de retrospectivă, de zăbavă. În acest sens, se poate spune că este direcționată și împotriva tehnicii actuale și pretențiilor acesteia de stăpânire asupra spiritului.» (trad. noastră)
Scrise la mijlocul secolului XX, aceste rânduri ilustrează maniera existențială a autorului, marcată de exemplaritate. Precum un cerc ce se închide într-o anume dimensiune, pentru a se deschide în alta, Heliopolis e o punte între secolul «nostru» trecut și viitorul «nostru» secol. Și nu este o întâmplare că face referință la diferite stări de conștiență ce se întrețes mai departe, prin materia scrisului jüngerian.
Lucrând la desăvârșirea «desenului din covor», Ernst Jünger este, asemenea secolului «său», în același timp, un exeget și un precursor.12