Considerațiile despre limbã ale lui Nietzsche, ceea ce s-ar putea numi la el o «teorie a semnelor», o «metaforologie», încep din perioada tinereții sale; adicã imediat dupã ce a redactat Nașterea tragediei (1871). Ele s-au compus în Cartea filosofului, prin patru studii: «Ultimul filosof» (Der letzte Philosoph), «Filosoful ca medic al culturii» (Der Philosoph als Arzt der Kultur), «Despre adevãr și minciunã în sens extra-moral» (Erkenntnistheoretische Einleitung über Wahrheit und Lüge im aussermoralischen Sinne) și «Știința și Înțelepciunea în conflict» (Wissenschaft und Weisheit im Kampfe), și au fost elaborate în anii 1872, 1873 și 1875. Așa încât se poate spune cã opera ulterioarã a scriitorului constituie tocmai ilustrarea sau aplicarea la nivel de practicã a textului filosofic a acestor «teorii», așa cum se poate vedea din Crepusculul idolilor sau din Așa grãit-a Zarathustra. N-a realizat Nietzsche însuși, în ansamblul operei sale, ideea atât de scumpã tinereții sale, tocmai pentru cã reprezintã corolarul concepției sale despre limbaj de filosof-artist?
Pe baza acestor texte de tinerețe, exegeza a subliniat cu hotãrâre ceea ce definește atitudinea originalã a filosofului în problema limbajului în general, a limbilor naturale, a limbii materne etc., comentând mai ales urmãtoarea remarcã din Philosophenbuch: Der Philosoph in den Netzen der Sprache eingefangen (p. 118). «Raportul filosofului fațã de limbaj spune un comentator constã în servitute și în servitute necesarã. Aceasta vrea sã arate cã limba poate, în anumite condiții, sã devinã o constrângere care se exercitã asupra gândirii.» Și mai departe: «Servitute care ar fi deci marca heteronomiei gândirii, constrânsã sã-și gãseascã legea sa în elementul care ar trebui abia s-o vehiculeze, dar care în realitate o formeazã în vederea acestui efect: deci, în modul de semnificare, specificã limbii naturale, în elementul sensului. […] Nietzsche gândește limba ca o limitã realã a gândirii și ca singurul loc real al acestei gândiri înseși» (Bernard Pautrat: Versions du Soleil, Paris, Seuil, 1971, pp. 157158).
Vom remarca aici o premierã în istoria filosofiei: pentru prima datã, meditația asupra limbajului constatã nu numai o neconcordanțã, ci chiar un conflict, între cuvânt și idee, între vorbire și gândire. Încã de la Platon, raportul cuvânt/lucru fusese pe deplin pus în discuție. Dar acum, cu Nietzsche, problema care se ivește nu mai este aceea a relației dintre semn și referent, a caracterului natural sau convențional al semnului lingvistic. Acum întrebarea și suspiciunea mușcã din spațiul interior al limbajului, afectând locul însuși unde se constituie sensul. Acum, pentru prima datã, limba e divulgatã ca un mauvais outil: pentru prima datã se neagã capacitatea de a exprima gândirea, de a fi instrumentul adecvat
a-i da o formã exterioarã care s-o comunice; pentru prima datã limbajul e acuzat cã rãstoarnã raportul firesc al unei subordonãri tradiționale și unanim acceptate: în loc ca limbajul sã fie sclav docil al gândirii, el obligã la sclavie gândirea, impunându-i o încã nebãnuitã limitã. Chiar dacã W. von Humboldt arãtase, încã din 1823, cã «organizarea gândirii» e marcatã puternic de «categoriile limbii», limba rãmânea, pentru el, o expresie și un instrument al gândirii; al unei gândiri care-i pre-existã. Dar pentru Nietzsche, gândirea nu pre-existã limbii, ea îi este dimpotrivã aservitã. Propriu-zis nu existã «decât limba, adicã semnificantul verbal sau scriptural (lexic și gramaticã), chemat sã devinã în urma unei anumite turnúri și a unei anumite viclenii a reflecției, un semnificat vizat în care filosofia și gândirea își aflã statura lor» (Ibid., p. 165).
Oare nu s-ar putea susține, în trecere, cã de aici, din punctul acestei divulgate neconivențe, care rãstoarnã complet opinia tradiționalã, care deci susține cã limba nu este un instrument și o expresie a interioritãții umane, își va porni Heidegger, încã din Sein und Zeit, teoria sa despre limbã ? …