Mihailo Djuriè – Dincolo de gândirea Asiei orientale

Mã bucur cã am posibilitatea sã vorbesc în București, cu atât mai mult cu cât mã aflu pentru prima datã în România. Evenimentele care au avut loc în ultimul timp în țãrile noastre mi-au oferit posibilitatea de a fi invitat sã conferențiez aici. Teoretic, conferința mea trateazã o temã specialã, dar în legãturã cu Nietzsche nu existã, practic, nici o temã specialã. Orice temã am ataca, ea conduce într-un final la întregul pe care gândirea lui îl semnificã. Totuși, se pot pune unele accente, se poate spune cã o temã intitulatã «Interogațiile lui Nietzsche cu privire la gândirea est-asiaticã» își propune sã abordeze situația prezentã a filosofiei, deoarece în acest secol, și în special în ultimele decenii, a devenit o adevãratã modã sã mergem în Est și sã învãțãm acolo ce trebuie sã facem cu filosofia noastrã. Eu vreau sã arãt care a fost, de fapt, atitudinea lui Nietzsche fațã de aceastã temã.

 

Între numeroasele breșe radicale, prin care Nietzsche a cutremurat și a îmbogãțit în același timp filozofia secolului XX, o poziție aparte o ocupã abordarea sa hermeneuticã, eminamente personalã, a gândirii tradițional orientale. Acest demers interpretativ înseamnã fãrã îndoialã, pentru Nietzsche, o verigã în cãutarea unor cãrãri nebãtãtorite ale gândirii filozofice, deși acest filon interpretativ a fost adumbrit mult timp de disputele sale aprige cu moștenirea filozoficã europeanã. ªi acest lucru se datoreazã, poate, mai ales faptului cã Nietzsche debuteazã ca elev al lui Arthur Schopenhauer, acest prim mare rebel și renegat modern, astfel cã el însuși nu putea lua în considerare cu destulã precizie diferențele instalate. Cãci sub influența lui Schopenhauer se ajunge la începutul secolului al XIX-lea, când putem spune cã idealismul german cunoaște o perioadã de înflorire, la un conflict deschis cu tradiția filozofiei europene și la o reorientare neașteptatã și îndrãzneațã cãtre Orient.

În opoziție explicitã cu Kant, la care observase deja semne clare de slãbiciune și neputințã ale rațiunii, Schopenhauer pune primul în discuție, și anume într-un mod foarte radical, rațiunea, în calitatea ei de cea mai înaltã instanțã semnificativã a vieții omenești. Filozofia sa este, de fapt, primul semnal viguros a ceea ce, un secol și jumãtate mai tîrziu, va predomina convingãtor și va arunca în derizoriu toate celelalte încercãri filozofice. Înțelegem prin aceasta nu numai ceea ce se configureazã în acord cu aceastã filozofie sau sub influența sa exercitatã în chip nemijlocit, ci și ceea ce evoluezã pe cãi semiconexe, dacã nu chiar cu totul opuse. În orice caz, Schopenhauer a fost cu siguranțã primul filozof european de prim rang care a arãtat în mod explicit cã înțelepciunea orientalã este nu numai un monument al spiritului omenesc, pe care îl putem admira doar de la distanțã și cu oarecare reținere, ci în același timp un izvor nesecat de idei care pot fi aplicate în mod fertil. Prin sfidarea manifestatã de Schopenhauer fațã de contemporanii sãi, mai ales fațã de Hegel, cel care aduce glorie modului european de «gîndire care se gîndește pe sine», el nu se refugiazã în împrumuturi pur exterioare, ci preia înțelepciunea Indiei și o plaseazã în chiar miezul propriului sistem de gândire. Interesul pur istoric fațã de înțelepciunea Indiei, cãreia și Friedrich Schlegel se strãduise sã-i acorde un sens mai adînc și legitimitate, evolueazã prin Schopenhauer cãtre preluarea programaticã și însușirea creatoare de importante imagini și reprezentãri religioase indiene (cum sunt, de exemplu, «Maya» și «Nirvana») în cadrul dezvoltãrii sistematice a propriei sale poziții filozofice1. Acest fapt este valabil mai ales în privința cunoscutului motiv fatalist al învãțãturii brahmanice și budhiste, care a fost dezvoltat în viziunea pesimistã a lui Schopenhauer asupra lumii.

Schopenhauer nu s-a îndreptat în mod întâmplãtor și neașteptat cãtre Orient. Nici nu a dublat aceastã nouã orientare a sa cu o criticã radicalã a rațiunii, în mod imprudent și nereflectat, deși acestui pas al lui i s-a rãspuns în cercurile academice filozofice cu o tãcere încãrcatã de dispreț. De fapt raportarea lui Schopenhauer la izvoare orientale, în special la cãrțile sfinte ale Indiei, era întru totul în spiritul acelor vremuri, se înscria pe linia preocupãrilor și strãdaniilor epocii, se armoniza cu speranțele și exigențele spirituale ale timpului sãu. Nu are importanțã cã Schopenhauer nu a întreprins vreodatã o cãlãtorie în India; cã nu a învãțat la fața locului cum sã se descurce cu greutãțile impuse tocmai de criticã; el va face uz de sursele orientale, în condițiile în care gãsise anterior, pe cont propriu, o soluție adecvatã la aceastã problemã. Viziunea sa pesimistã asupra lumii este de fapt reversul la o laturã optimistã moștenitã, dar în esențã zdruncinatã și negatã, a concepției potrivit cãreia rațiunea ar conferi lumii și vieții sens și valoare. Dar dacã rațiunea renunțã de bunãvoie la pretinsele ei mari și înãlțãtoare responsabilitãți și se redefinește ca simplu mijloc antrenat în lupta desfãșuratã pentru menținerea vieții – și exact acest lucru l-a determinat Schopenhauer – atunci se impune cu ușurințã concluzia cã lumea nu are nici un sens și cã viața este lipsitã de valoare, astfel cã devin inevitabile tot felul de rãtãciri și distorsiuni, atât la nivelul acțiunii individuale, cât și la cel al organizãrii sociale. Este doar straniu cã Schopenhauer nu și-a îndreptat deloc atenția spre caracterul contradictoriu al situației în care se afla, ci s-a strãduit din rãsputeri sã-și întemeieze și sã-și dezvolte concepția în baza aceleiași rațiuni, adicã sã garanteze cã salvarea și disoluția tuturor chinurilor și suferințelor vieții nu pot fi atinse decît prin paralizia și negarea voinței oarbe de a trãi, precum și prin acceptarea cu serenitate a morții ca fiind soluția definitivã pentru destrãmarea misterului existenței noastre efemere, pentru suspendarea sfâșierii între existențã și nonexistențã. În acest sens, suntem probabil îndreptãțiți sã susținem cã filozofia lui Schopenhauer este mai degrabã o descriere impresionantã a unei dispoziții sufletești aducãtoare de multã suferințã, decât un sistem riguros de concepte aflate în strânsã corelație

Share This Post