Emilia Mineva – Supraomul și/sau Dumnezeu – umanitatea

 

Secolul care ne desparte de cei doi gânditori, Friedrich Nietzsche și Vladimir Soloviov, constituie, desigur, doar ocazia formalã de a compara douã idei-forțã în creația fiecãruia dintre ei – Supraomul și uman-divinul.

Prezentarea sinteticã, necesarã în acest caz, presupune o cunoaștere conceptualã a Anschauung-urilor filozofice ce vor fi comparate aici.

În acest caz concret, ne vom rezuma la caracteristica generalã a «contradicției principiale» dintre cele douã concepte filozofice și la «conținutul» celor douã noțiuni ce ne intereseazã aici – «Supraomul» și «Dumnezeul-umanitate».

«Contradicția» dintre concepțiile filozofice ale celor doi gânditori este, în fiecare plan, pe cât de tensionatã pe atât de clar detectabilã: de la principiile inițiale (metafizicul–antimetafizicul) și cele fundamentale (teocentrism-egocentrism, obiectivism-subiectivism, cicluri-escatologism) pânã la reprezentãrile și noțiunile care le caracterizeazã, cum ar fi la Nietzsche «Supra-» (-om, -posibilitate, -fericire) și mai mult «Sine-/Auto-» (-sarcinã,

-educație, -depãșire, -confirmare); sau cele solovioviene «General-»

(-unitate, -comunitate, -om, -totalitate etc.). Aceastã contradicție culmineazã în cele douã perspective diferite: Supraom – Dumnezeul-umanitate.

Pentru Nietzsche, Supraom și Zarathustra sunt sinonimele cu care el însuși se autoidentificã.

Supraomul definește «…un tip de supremã reușitã în contradicție cu omul „modern“, omul „bun“, cu creștinii și ceilalți nihiliști»1. Supraomul este «…un tip relativ suprauman, o nouã formație». Acest conținut derivã din trãsãturile de caracter ale acestei tipologii, concentrate în noțiunea voințã de putere.

La Soloviov Dumnezeu-umanitate este caracterizat prin imaginea «înțelepciunii divine generale (sofia)», precum și prin conținutul unitãților generale pozitive, în care toate pãrțile întregului sunt «puse pe aceeași treaptã», adicã «echivalate».

Dumnezeul-umanitate este umanitatea idealã «general-înțeleaptã». Ea este «o formã care unificã natura materialã și divinitatea»2. O astfel de unificatoare este Biserica, ea este «în esențã unitate și sfințenie a divinitãții, …în mãsura în care aceasta zãbovește și e prezentã în lume, – aceasta este divinitatea în esența ei cealaltã sau propriu-zisã de Dumnezeu-umanitate. «Doar Dumnezeul-umanitate sau Biserica, sprijinitã pe unitatea interioarã și înlãnțuirea generalã a vieții vizibile și a celei ascunse în maniera împãrãției Domnului, care confirmã supremația esențialã a spiritului și promite învierea definitivã a cãrnii, deschide omului sfera împlinirii pozitive a libertãții sale sau a satisfacerii propriu-zise a voinței sale» (ibidem).

Raportul Nietzsche – Soloviov constituie, în timpul vieții acestora, o polemicã la care una dintre pãrți, Soloviov, rãmâne anonimã, cãrțile semãnând a «atentate» ale filozofului german, dar sunt îndreptate, prin esența lor, cãtre sistemul filozofico-religios al gânditorului rus.

Rusia, și mai ales Dostoievski, reprezintã însã pentru Nietzsche și o umbrã de speranțã, Rusia fiind «singura putere contemporanã care întruchipeazã supunerea rãbdãtoare și rezistența, care poate aștepta, care poate încã promite ceva»

Share This Post