Mircea Flonta – Poziția lui Nietzsche fațã de creștinism: presupoziții, motive, implicații

 

Friedrich Nietzsche s-a dorit un observator pe deplin lucid, lipsit de orice iluzii, a naturii omenești. Punctul de sprijin al reflecțiilor sale l-a constituit îndeosebi faptele pe care le oferã memoria istoriei și experiența comunã. Nu este de mirare cã nu teoreticienii, ci observatorii firii omenești, bunãoarã moraliștii francezii, erau autorii sãi favoriți. Ca om al faptelor, ca unul care nu dorește sã pãrãseascã un teren pe care nu ne putem pune la adãpost de aparențe înșelãtoare, dar avem șansa de a ne corecta, Nietzsche refuzã tentația transcendentului în oricare din ipostazele sale. El rãmâne în mod constant ostil gândirii sistematice cu intenții totalizatoare. Refuzul sãu va viza în egalã mãsurã pe Dumnezeul marilor tradiții religioase ca și pe Dumnezeul filosofilor. De fapt, orientarea generalã a gândirii lui Nietzsche ar putea fi caracterizatã drept una antifilosoficã. S-a remarcat, pe bunã dreptate, cã ne gãsim în fața unei personalitãți mai apropiate de un personaj ca Faust decât de marile nume ale tradiției filosofice.

Sã amintim în treacãt cã Nietzsche va contesta dreptul la existențã al metafizicii în oricare din formele ei istorice consacrate. Obiectul ironiilor sau sarcasmului sãu va fi deopotrivã metafizica clasicã, aceea care pretinde cã oferã o cunoaștere cu valoare obiectivã a lumii inteligibile situate dincolo de limitele experienței omenești, metafizica înțeleasã ca filosofie transcendentalã, ca o cercetare a condițiilor de posibilitate ale cunoașterii și valorilor, precum și metafizica conceputã ca «roman filozofic», drept o reprezentare istoric condiționatã și personal coloratã despre lume în întregul ei, așa-numita Weltanschauungsphilosophie.

Mai demnã de atenție decât radicalitatea unei asemenea contestãri pare sã fie însã modalitatea cu totul aparte în care ea a fost susținutã și legitimatã. Așa cum s-a arãtat încã demult (vezi, de exemplu, Rudolf Steiner, Friedrich Nietzsche. Ein Kämpfer gegen seine Zeit, 1895), refuzul transcendenței a fost la Nietzsche o reacție spontanã, instinctivã, și nu concluzia unei argumentãri laborioase. Sensibilitatea lui reacționa cu totul altfel decât aceea a oamenilor care trãiau în lumea de idei a epocii, fațã de noțiuni ca ideal, valoare, viațã de dincolo și altele de acest fel. Nietzsche nu a avut nevoie, bunãoarã, sã caute temeiuri împotriva reprezentãrii curente asupra conducerii lumii de cãtre o providențã. Instinctul sãu se rãzvrãtea din capul locului împotriva unei asemenea presupuneri. «Dacã ar exista zei – spunea Zarathustra – cum aș putea eu oare suporta sã nu fiu zeu? Prin urmare, nu existã zei!»

S-ar putea spune cã autorul lui Also sprach Zarathustra nu a fost un gânditor în sensul curent al termenului. Cãci pentru el problemele vieții nu erau teme care solicitã în primul rând intelectul, gândirea conceptualã, ci provocãri ale tuturor facultãților, în primul rând ale sensibilitãții și voinței. Hotãrâtor pentru Nietzsche nu era dacã o idee poate sau nu sã fie logic întemeiatã, ci modul în care acționeazã ea asupra ființei noastre, cu alte cuvinte, efectele pe care le produce. Ideile, gândurile dobândesc valabilitate doar datoritã acestor efecte. Valoroase sunt gândurile care îl fac pe om mai sãnãtos, mai puternic, mai creator, mai liber, cele care sunt în mãsurã sã-i întãreascã și sã-i stimuleze forțele esențiale, ca manifestãri ale vieții. Obiecțiile unei rațiuni pretins impersonale și constrângãtoare, Nietzsche le socotea neputincioase ori de câte ori ele contraveneau cerințelor de afirmare ale vieții. Lui Georg Brandes, el îi scria la 2 decembrie 1887: «Existã în mine o neîncredere fațã de dialecticã, chiar și fațã de temeiuri». Aceasta este o atitudine cu totul necaracteristicã pentru cei ce sunt numiți pe bunã dreptate «filosofi». Nietzsche nu e unul dintre aceștia.

Au fost semnalate, nu o datã, enunțurile contradictorii ale lui Nietzsche cu privire la multe teme asupra cãrora s-a aplecat, între altele, cele cu privire la creștinism. Un comentator și interpret al sãu de talia lui Karl Jaspers (vezi îndeosebi mica lui scriere Nietzsche und das Christentum) sublinia cã Nietzsche se contrazice continuu, cã gândirea lui nu atinge niciodatã odihna pe care ți-o oferã câștigarea unui adevãr, destinderea pe care ți-o dã atingerea unui țel. Un ultim cuvânt nu a fost niciodatã rostit în scrierile sale. Cel ce îi studiazã cu atenția cuvenitã textele va trãi impresia deconcertantã pe care o genereazã contrastul dintre enunțuri apodictice, încãrcate de patimã, și continua explorare a unor noi posibilitãți care conduce la depãșirea fiecãrei poziții afirmate. Cât privește creștinismul, Jaspers admite cã pronunțãrile negative, violent critice, sunt preponderente, și încã în așa mãsurã, încât cele pozitive ar putea fi trecute cu vederea. Cu toate acestea, Jaspers va susține cã dușmãnia declaratã a lui Nietzsche fațã de creștinism riscã sã ascundã privirii noastre acele impulsuri (Antriebe) ale gândirii sale a cãror sursã ultimã se gãsește într-o tradiție ce se origineazã în faptele și învãțãturile lui Isus. Strãduințele lui Nietzsche ar fi fost îndreptate spre depãșirea creștinismului istoric pornind de la teme aduse la viațã tocmai de gândirea creștinã. Respingând conținuturile de credințã consacrate de autoritãțile bisericești – existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului, autoritatea Bibliei – Nietzsche ar fi recunoscut creștinismul «doar ca adevãr omenesc exprimat în simboluri». Poziția lui a fost anticreștinã în douã sensuri sensibil diferite: o datã prin raportare la Isus, cu respect, totuși, fațã de veracitatea lui ca personaj istoric care a propus, la fel ca și Budha, un mod de a trãi, o atitudine existențialã distinctã; a doua oarã prin raportare la creștinismul apostolilor și al bisericii, acel creștinism în care accentul nu va mai cãdea pe o practicã a vieții, ci pe afirmarea unei credințe

Share This Post