În lumea academicã de expresie englezã, recuperarea masivã a lui Friedrich Nietzsche este, totodatã, sursã și efect al fenomenului postmodern. Nelipsit de pe lista lecturilor recomandate studenților umaniști, el completeazã, alãturi de Freud și Marx, «sfânta treime» a modernitãții târzii, un timp al resentimentarilor (dacã votãm cu Bloom), o epocã a gândirii slabe (dacã, dimpotrivã, trecem, cu arme și bagaje, de partea lui Vattimo). În trena celebrei analize a lui Lyotard, devenitã apoi studiu de referințã sub numele de Condiția postmodernã (1979), Nietzsche este acum omologat drept un prag, o entitate definitorie, o unitate de mãsurã: «Ce este Nietzsche?», mai curând decât «Cine este el?», a devenit un firesc, chiar dacã obsesiv sau poate, în consecințã, obsesiv topos. Stupoare este sentimentul pe care îl încearcã studiosul, constatând cã, în vreme ce ediții de lux ale operelor lui Toma de Aquino, Aristotel ori Descartes pot rãmâne ani la rând neatinse, cu paginile netãiate și copertele intacte, tomurile nietzscheene duc cu sine duc impregnate în ele urmele umane, prea umane ale celor care le-au devorat.
Metafora biologicã convine, rimând pânã la ultimul detaliu cu gândirea clasicistului de la Basel. Precum Heidegger, mai apoi, Nietzsche debuteazã cât se poate de fundaționalist, studiind cu imensã acribie și teoretizând pe seama textelor celor mai canonice ale antichitãții noastre. «Ultimul metafizician», cum îl numește maestrul de la Freiburg, întruchipeazã condiția identitãții tranzitorii. Pornind o masivã campanie de revizuire a tuturor valorilor, Nietzsche privește, precum Janus, precum îngerul istoriei al lui Benjamin, înainte și înapoi, profund tulburat de vocea stentorialã a trecutului, vrãjit de chemarea ca de sirenã a viitorului, îmbinând fragmentele devenirii cu pretențiile prezentului. Îl abhorã pe Socrate, promotorul uscãciunii logice care va stârni similare reacții în Heidegger, dar nu poate sã nu vadã în maestrul platonic singurul gânditor care a avut curajul sã spunã cã nu știe nimic. Îl urãște pe Iisus, demolatorul și întemeietorul de lege, dar, substituindu-i-l pe Zarathustra, îi recunoaște, fie și în registrul ironic, exemplarul sacrificiu și nu se sfiește sã-l refacã în histrionice evoluții. Omul e un «între» dansând pe o coardã bine întinsã, este artistul dansului ritualic, scribul care-și înmoaie pana în propriul sânge. Ecce homo.
Despre acest om, definit de bßoV «viațã» sau/și biüV «arc» (deliciu etimologic heideggerian care i-ar fi plãcut), definit între «a fi» și «a nu fi» aceasta este întrebarea , cu chipul în bunã parte tãinuit de o fabulos de stufoasã mustațã, cu pãrul romantic dat pe spate și privirea demonic sfredelitoare, știm cã, pe 3 ianuarie 1889, îmbrãțișa patetic un mãgar, ziua în amiaza mare, în cel mai cristic gest posibil. Tocmai el, care îl admonesta pe Pavel pentru instituționalizarea ideii cristice. Ar fi putut el sã se înduioșeze, franciscan, în fața dobitoacelor cele vãduvite de cuget, când milostivenia creștinã îi pãrea simplã retoricã în numele voinței de putere? Respingând litera scrisã egiptism, ca orice tablã de legi, pietrificare a biologicului, suprimare a vieții (o definiție cu totul demnã de vizionarul și ereticul William Blake) , Nietzsche așterne asiduu propriile slove, înghesuindu-le în aforisme. Vorbește când de dincolo, când de dincoace de masca marelui spectacol al lumii, parabolic precum Iisus, axiomatic precum Socrate, sapiențial precum orientalii pe care îi propune drept înlocuitori ai amurgului occidental.
Pendulând între apolinic și dionisiac, el evolueazã pe scena vieții sfâșiat de o radicalã ambivalențã: pe de o parte, își asumã rolul moștenit în sânul unei solide tradiții logice, sub bagheta magicã a solarului Apollo, zeul contemplației senine și al raționalitãții biruitoare; pe de alta, descinde în strãfundurile impulsurilor extatice, alimentate de forțe primordiale, prinse în dansul și muzica lui Dionys, con-topind, în beția ritualã, granițele între individualitãți, topind diferențele, pentru a ajunge la Unul originar. A vedea în lumea artei o reprezentație dionisiacã cu forme apollinice este mãrturia însãși a caracterului fundamental tragic al existenței. Rezolvarea, Nietzsche o vede în evoluția artei dramatice a antichitãții elene, de la socraticul (adicã clasic-apollinicul) Euripide la modernul (adicã romantic-dionisiacul) Eschil, de la suferința patetic-grandioasã la acceptarea voioasã a trecãtorului moment care este viața. Dar tocmai asumarea iluziei ca gest de curaj în marea cãutare potențeazã incertitudinea în numele certitudinii. Ce sunt Eva credinței ebraice sau Prometeul legii grecești, dacã nu pilde ale pornirii dionisiace, întrupãri ale acelui ubpßV fãrã de care nu am fi demni de condiția noastrã tranzitorie …