Ca toate lucrurile cu care încă nu ne-am obișnuit, cuvintele noi entuziasmează sau sperie. Termenul globalizare este una din aceste vocabule: pentru unii a devenit un adevărat baubau împotriva căruia tună și fulgeră, pentru alții reprezintă singura soluție a viitorului spre care se îndreaptă treburile încâlcite ale planetei noastre. Cel dintâi îl pun în relație conflictuală cu noțiunea de identitate, pentru a-l putea respinge de pe temeiuri mai îndreptățite; ceilalți încearcă să împace cei doi termeni, să sublinieze conlucrarea lor, pentru a putea să stingă o opoziție care tulbură astăzi conștiința indivizilor și a colectivităților omenești. Cum am putea să evităm de a aborda frontal această problematică, fără a fi acuzați poate cuvîntul este prea… tare de lașitate intelectuală?
Dintr-un anumit punct de vedere, Istoria apare ca un neîntrerupt proces de globalizare. Civilizația care se instalează în regiuni tot mai întinse ale globului terestru; structurile politice moderne adoptate de societăți până mai ieri primitive; convingerile ideologice (de atâtea ori contrare) care mobilizează masele și generează conflicte social-politice extrem de grave; credințele de ordin religios care confiscă și mobilizează uneori până la fanatism psihicul unor mereu mai sporite colectivități; dezvoltarea babilonică a așezărilor urbane; democratizarea informației; progresul tehnologiilor de tot felul care tind să modifice nu numai condițiile de viață, ci și structura și evoluția celulei vitale umane; fenomenul culturii universale care acum nu mai este un simplu vis (ca pe vremea lui Goethe, care a lansat noțiunea aceasta); toate aceste realități, și încă multe altele, confirmă un treptat proces de mondializare istorică a Pământului.
Dintr-un alt punct de vedere, nu mai puțin evident, Istoria n-ar fi decât o progresivă descoperire, conservare și exaltare a identităților, extrem de variate, pe care oamenii le trăiesc însuflețiți de diverse mituri fondatoare; în jurul cărora se solidarizează ca în jurul unor enclave oarecum închise, pentru a-și păstra un specific care-i definește și care, diferențiindu-i de alții, se prezintă pentru fiecare ca un real garant al existenței lor. Omul este un animal social, ce-i drept; dar societățile tind să se dezvolte cel puțin pe plan spiritual pe cont propriu, dacă nu ca monade care nu comunică între ele, în orice caz ca organisme independente: etnie, stat, națiune, tradiție culturală, set unitar de obiceiuri ancestrale, limbă etc. Atentatul la una din aceste diferențe, care se afirmă ca valori asumate conștient și inconștient, este resimțit ca un atac la însăși ființa unui popor. Fiecare națiune se legitimează, în diverse sfere de existență, prin identitatea cu sine însăși care-i asigură ca să folosesc o expresie spinozistă perseverarea în ființă.
Cu cât marile suprastructuri sociale, politice, economice, financiare etc. care dispun de un limbaj propriu universal și, astfel, transgresează orice frontiere statale se globalizează, cu atât suprastructurile mai mici biologice, etnice, religioase, lingvistice, comportamentale etc. caută să se conserve într-un spațiu spiritual specific, securizat, care nu ne poate menține coeziunea interioară decât lăsându-le să se autodefinească pe ele însele în ceea ce au fiecare particular, o particularitate mândră de sine și de cele mai multe ori agresivă, socotindu-se mereu în legitimă apărare. În acest conflict extins acum pe toate meridianele lumii, nu există atitudine nepartinică: nici măcar bombardamentul informațional nu rămâne neutru, ci servește o cauză sau alta. Bunăstarea și sărăcia cei doi poli ai existenței pe planeta noastră își cer, fiecare, dreptul la globalizare, uitând parcă faptul că sunt tocmai ele factori care diferențiază iremediabil. Paradoxul mi se pare a consta în împrejurarea inevitabilă că globalizarea civilizației merge mână în mână cu globalizarea mizeriei: un nețărmurit progres al omenirii sporește, în mod insidios, aspectele mizeriei umane.
În cadrul acestui conflict, națiunile și statele mici nu au altă soluție decât aceea de a căuta să încalece valul, de a suporta globalizarea planetară închizându-se instinctiv, ca melcul în cochilia sa, în sfera identității regionale, a specificului lor. Vom asista, oare, la dispariția treptată a unor entități spirituale, cristalizate îndeosebi în culturi naționale, care nu beneficiază de un limbaj propriu de circulație universală? Noi știm astăzi că civilizațiile noastre sunt muritoare, scria nu demult Paul Valéry. Mai nou, un anume aspect al globalizării sub forma economiei capitaliste liberale, dominantă pe toată planeta a fost propus prin sintagma sfârșitul Istoriei. Cu o sută și ceva de ani înainte, nu ne oferea Nietzsche un alt aspect al globalizării spirituale prin formula moartea lui Dumnezeu? În realitate – susțin eu nu este vorba de nici un sfârșit și de nici o moarte, ci doar despre întunecări temporare: un principiu cosmic intră, pentru o vreme, în eclipsă, iar altul îi ia locul, iluminând o epocă întreagă. Lumina nici unuia nu e mai benefică sau mai puțin sângeroasă decât a celuilalt; nici măcar religia iubirii nu a fost scutită de cruciade…
Fiecare lucru își conține propria negație. Eu cred că globalismul va stimula pentru cât timp? manifestări virulente ale identității, după cum exacerbarea conștiinței specificului va duce la solidarizări încă nebănuite. Surprizele Istoriei poartă întotdeauna mască.