Perioada de relativ calm care a caracterizat anii nouăzeci, în pofida conflictelor din Balcani și din zona Golfului, s-a încheiat. Departe de a se fi sfârșit, cum profetiza mult prea optimist Francis Fukuyama într-un grăbit elan hegelian, istoria continuă să fie bântuită de nevroze, fantasme și mituri politice. Tensiunile ideologice nu s-au epuizat, iar noile spasme politice și economice își au izvoarele în nu atât de noi anxietăți și angoase colective. Tribalisme etnocentrice, rasisme raționalizate de intelectuali cu pretenții de salvatori ai propriilor națiuni, populisme clericaliste ori militariste marchează acest început de secol și mileniu. Era extremelor, considerată de Eric Hobsbawm drept marca scurtului secol al douăzecilea (inaugurată deci de Primul Război Mondial și terminată o dată cu prăbușirea regimurilor leniniste din Europa între 1989 și 1991), își trimite alarmante prelungiri în noul veac. Nu toată lumea este fericită în acest spațiu globalizat: de la fermierii francezi la țăranii polonezi, de la mișcările neoanarhiste la naționaliștii Americii Latine, asistăm la o resurecție a spiritului anticapitalist. Vechile nostalgii legate de imaginile pastoral-romantice ale unor comunități organice se reîntorc, de această dată sub stindardul luptei împotriva marilor inechități create, ni se spune, de fundamentalismul pieții (ironic, termenul a fost introdus în aceste dezbateri de către George Soros, în fond unul dintre promotorii cei mai ardenți ai noului globalism civic). Cum anticipam în cartea mea Fantasmele salvării (apărută în ediție americană la Princeton University Press în 1998 și tradusă în limbile română și poloneză), epoca de după Marx (deci de după marile religii seculare, între care comunismul a fost evident suprema fantezie, spre a relua un termen propus de Leszek Kolakowski) este una dominată de febrile căutări ale unei noi axe valorice. Miturile politice răspund tocmai acestor incertitudini colective, iar intelectualii (istorici, romancieri, poeți, clerici, istorici etc.) sunt cei care dau glas acestor febrile expectații și impulsuri utopice. Unele dintre aceste mituri, inclusiv acela al societății civile globale și al democratizării ca forță invincibilă, servesc configurarea unei lumi a raționalității și dialogului dintre culturi. Altele însă, îmbibate de pasiuni și energii vindicative, își găsesc originile în incapacitatea de a găsi soluții marginalității crescânde resimțite în zonele periferice ale noului globalism. Un nou sistem mondial prinde ființă, unul dominat nu doar de globalizarea informațiilor și a piețelor, dar și de universalizarea principiilor clasice ale democrației liberale, inclusiv acela al suveranității individului. Faptul că Statele Unite au devenit simbolul acestui nou globalism duce la accentuarea mai vechilor resentimente antiimperialiste, făcând din America și aliații ei ținta agresiunilor psihologice, politice și teroriste soldate cu consecințe cât se poate de tragice. În pofida atâtor declarații liniștitoare, regimurile dictatoriale din țări precum Cuba, Irak, Siria, Iran ș.a.m.d. văd în poziția hegemonică americană un pericol pentru propria lor supraviețuire. Nu păstrarea identităților locale (culturale ori religioase) este cauza reală a acestui resentiment, ci teama că, într-o lume a libertății de informație și a libertății de expresie, vechile constrângeri, legitimate fie religios, fie ideologic, se vor nărui. În măsura în care globalizarea înseamnă expansiunea universală a culturii de masă americane, există suficiente motive de a afirma persistența identităților locale (naționale ori regionale). Pe de altă parte, să nu uităm, nu există nici un plan strategic care să ducă la această expansiune. Tot astfel, valorile americane înseamnă mult mai mult decât rețele de fast food și Hollywood. O carte celebra a Hannei Arendt, intitulata On Revolution, preciza tocmai faptul ca distincția esențială între revoluțiile franceză și americană constă în principiile lor directoare: egalitatea pentru una, libertatea pentru cealaltă. Din nou, țin să o spun, avem de-a face cu mituri politice, nu însă cu ficțiuni. Miturile la care mă refer sunt tocmai discursurile simbolice care organizează viața comunităților politice. Forța lor rezidă înainte de toate nu în conținutul lor de adevăr, ci în credibilitatea lor (Ernst Cassirer și Isaiah Berlin au scris pagini memorabile pe această temă). La rândul sau, naționalismul, mai cu seamă în variantele sale integral-fundamentaliste, reprezintă un mit politic ce se opune dimensiunii cosmopolite a democrației liberale. Naționalismul pariază pe elemente ce țin de demnitate, mândrie rănită, vulnerabilitate psihologică și socială. Resursele naționalismului radical sunt fortificate de sentimente de disperare, abandon, victimizare și eșec continuu. În egală măsură, cum scria cândva Danilo Ki, naționalismul este direct legat de structurile paranoice de explicație a înfrângerilor și reculurilor istorice, între care teoriile conspiraționiste joacă un rol central. Chiar acum, când scriu aceste rânduri, figuri importante ale mediilor de informare din lumea islamică afirmă, fără minimă jenă, că în spatele atacurilor teroriste nu s-au aflat radicalii extremiști musulmani, ci serviciile secrete israeliene. Vechile teme din sinistra broșură de propagandă antisemită Protocoalele înțelepților Sionului au revenit în forme doar aparent renovate. Mai mult decât oricând, liberalismul pe care lumea civilizată îl poate contrapune acestor explozii de resentiment este cel susținut de regretata gânditoare americană Judith Shklar: un liberalism al fricii, întemeiat pe conștientizarea primejdiilor cu care ne-am confruntat și ne vom confrunta, inclusiv apariția mișcărilor de ură, furie și fanatism milenarist. Comunismul și fascismul, în ipostazele lor tradiționale, au capotat, nu însă și structurile psiho-ideologice care le-au făcut posibilă ascensiunea. Există nu doar un „fascism primordial, acel Ur-Fascism despre care scria Umberto Eco, ci și un radicalism primordial căruia nu i se poate răspunde eficient prin citate din gânditorii Luminilor. Marea luptă a anilor ce vin va fi una între cei care susțin, cu price preț, viziunea societății deschise, și adversarii lor, recrutați din cele mai diverse țări și zone sociale. Ne place sau nu, ne aflam într-o epocă de conflict ideologic acut. Spre a relua o frază a lui Trotsky, care știa câte ceva despre revoluții, războaie și ideologie, important nu este dacă noi suntem interesați de război, ci faptul că războiul este interesat de viețile noastre. A ne juca de-a culpabilitatea, a nega contradicția esențială între civilizație și barbarie, a căuta vinovații în rândul victimelor, iar nu între autorii crimelor teroriste, înseamnă a închide ochii asupra unor pericole mortale pentru însuși destinul lumii democratice.
Catastrofa din 11 septembrie 2001 a readus în discuție o temă extrem de importantă, anume prezența mitului politic antiamerican în structurile ideologice care au inspirat și inspiră mișcările teroriste de sorginte fundamentalistă. Spun că este o temă importantă întrucât fără o înțelegere a motivațiilor acestor grupări de fanatici nu vom putea riposta de o manieră comprehensivă și sistematică la teribila lor sfidare. În discursul său istoric rostit în fața Congresului după tragedia din 11 septembrie, președintele George W. Bush amintea conexiunea dintre ideologiile fundamentalist-extremiste și totalitarismele veacului douăzeci. Într-adevăr, este vorba de același tip de gândire monodimensională, obsedată de conspirații și îmbibată de așteptări și simboluri salvaționiste. Deopotrivă, în incarnările sale religioase și seculare, fundamentalismul șterge linia despărțitoare dintre cetatea divină și cetatea umană, promițând o mântuire imediată prin distrugerea factorilor presupuși corupători și pervertitori