Una dintre principalele acuze pe care teoriile filosofice contemporane o aduc filosofiei de tip clasic (metafizic fundaționalist) este cu referință la rolul de legitimator al acesteia pentru celelalte tipuri de discurs (cel al artei, al științelor sociale, al științei în general)[1]. Astăzi, pe de o parte, este pus în discuție acest statut legitimator, iar pe de altă parte, autonomiei înseși a discursurilor epistemice clasice (formelor autonome de cunoaștere) i se anunță sfârșitul prin gândirea poststructuralistă.
Dacă principala preocupare a filosofiei moderne este certitudinea cunoașterii, aceea a filosofiei postmoderne este legimitatea cunoașterii.
Din această perspectivă problematizatoare, ne vom întreba aici, așadar, dacă teoriile relativiste contemporane, preluând unul dintre viciile principale ale gândirii clasice, devin fundamente pentru fenomene specifice erei contemporane, cum este și globalizarea. Această întrebare poate fi tradusă prin este gândirea postmodernă consecventă cu propriile sale exigențe? Dacă nu, se întoarce filosofia la rolul pe care gândirea tradițională (tradiția raționalist-iluministă) i l-a consacrat?
Înainte de toate, recunoaștem caracterul filosofic al acestei încercări, mai degrabă decât științific, astfel că și cele mai multe dintre referințe și dintre trimiteri se vor regăsi în interiorul teoriilor filosofice contemporane, mai degrabă decât în interiorul științelor sociale, politice, culturale; acest eseu rămâne, în primul rând, o lucrare de filosofie, cu ilustrări din diferite domenii, necesare tematizării.
Fidelități și infidelități în corespondența globalizare relativism.
Există un paradox pe care orice teoretizare a globalizării în relație cu teoriile relativiste l-ar resimți: acela al relației înseși.
Avem, pe de o parte, o teorie care afirmă contingența și autonomia comunităților de indivizi, formarea lor pe baza intereselor, obiceiurilor și credințelor comune ale acestora, contingența și caracterul instrumental al limbajului fiecăreia dintre formele de viață și nu recunoașterea acestuia ca imagine (reprezentare) a realității (lumii) în cunoaștere (gândire, conștiință)[2], identitatea indivizilor ca funcție de apartenența lor la o anume comunitate și nu la un anumit concept de natură umană, iar soluționarea conflictelor nu prin apel la principii universale, ci prin apel la context, prin compromis conversațional[3]ș.a.md. Această teorie (relativismul) ete, în fond, expresia culturală a teoriilor epistemologice constructiviste (care afirmă, pe de o parte, caracterul construit și nu dat al realității, pe care o experimentăm mediat, cu ajutorul codificărilor noastre, sistemului nostru de semne, traducerii experienței într-o formă simbolică, limbajului nostru, sistemului cultural căruia aparținem, ideologiilor acceptate, convențiilor, iar pe de altă parte, că adevărul este relativ la context și nu valabil în toate lumile posibile, deci necesar).
Avem, pe de altă parte, un fenomen care, sub aspect cultural, presupune, mai ales, o depersonalizare a individului, integrat totalității, „un model antropologic inedit, care, în ciuda exigențelor individualiste, pare, potrivit globalizării, să fie fabricat în serie, să aibă aceleași sarcini, aceleași dorințe, aceleași gânduri”[4] este un exemplu de determinism cultural specific lumii contemporane, care urmărește să facă din întreg globul o comunitate (adică mai mult decât o masă de oameni este, evident, ceea ce în germană se numește Gemeinschaft), în care indivizii trăiesc la fel: au aceeași cultură (mass-media ca mediu cultural), aceeași limbă, aceeași istorie, aceleași granițe, aceleași (Mc)locuri unde să mănânce, să sărbătorească, aceleași automobile ș.a.m.d.
Paradoxul apare atunci când încercăm să stabilim o corespondență (sau, mai mult, o fundamentare, o cauzalitate) între aceste două părți.
La prima vedere, globalizarea pare a fi punerea în practică a unuia dintre marile planuri ale gândirii metafizice clasice (cu mijloace postmoderne, e drept) sau ale gândirii creștine, planuri ce vizau întregul spațiu al umanității, unite de aceleași idealuri, acționând cu aceleași mijloace etc. Ne-am aștepta ca, din contră, teorii ale filosofiei clasice (filosofii de sistem, care postulează realitatea unei naturi umaneuniversale, ale unei metode corecte de rezolvare a problemelor umanității) și nu ale gândirii filosofice postmoderne să legitimeze fenomenul globalizator.
Acest paradox aparent cu privire la fundamentarea teoretică a unui fenomen social, politic, economic, cultural de asemenea amploare, se dizolvă dacă luăm în considerare efectele imediate ale relativismului (sau, mult mai loial spiritului postmodern, aspectele teoretice imediate ale fenomenelor sociale globale) …
[1] v. J.F.Lyotard, Condiția postmodernă, Ed. Babel, București, 1993; [2] drept urmare nu există un vocabular final care poate descrie corect, final, adevărat în toate lumile posibile, realitatea. Pe această bază, Rorty afirmă că întrebarea ce limbă vorbesc judecătorii, primarii, profesorii? (care traduce întrebarea „In what language does the universe demand to be described?” R. Rorty, Objectivity, Relativism and Truth, Cambridge University Press, 1994, p.134) este o falsă problemă. Nu există limbaj absolut intraductibil, după cum nu există nici traducere fără rest a limbajelor. Proiectul limbajului unic (care ar rezolva toate problemele pe care le creează filosofiei și care ar sfârși-o astfel, după cum crede Wittgenstein), organizat după modelul sistemului științific de cunoaștere (începând cu iluminismul), apoi după modelul sistemului simbolic aritmetic (începând cu filosofia pozitivistă de la începutul veacului trecut), a fost abandonat ca un proiect naiv, în favoarea recunoașterii relativității la context a fiecărui limbaj, care este un instrument, iar different purposes demand different tools. (Rorty, op.cit.) [3] „Iluminismul spera că filosofia, pe de o parte, va justifica idealurile liberale, iar pe de altă parte, va specifica limitele toleranței liberale prin apelul la criteriile transculturale ale raționalității. [Dar noi credem că] trebuie să ne ocupăm de aceste limite în fiecare caz în parte, prin intuiție (hunch) sau prin compromis conversațional decât prin referință la criterii stabile” (R. Rorty, op. cit., p.208) [4] P. Bruckner, Euforia Perpetuă, Ed. Trei, București, 2001, p.46;