Termenul de globalizare se cere atent cumpănit atunci când reflectăm la identitatea culturală, fie ea românească, franceză, europeană sau americană.
Întâi de toate, glob și global nu trimit, în cadrul lui, așa cum s-ar părea la prima vedere, la ansamblul tuturor entităților statale (naționale, etnice), fără nuanțări și diferențe consistente de amploare. Pentru unii, globalizarea (financiară, economică sau culturală) presupune globul ca spațiu deschis acțiunii unui număr restrâns de puteri (financiare, economice, culturale) asupra restului. Un glob divizat deci între clubul celor puternici și mulțimea celor supli. Pentru alții, cuvântul globalizare se referă indirect la glob în întregimea lui, ca spațiu al interacțiunii spontane sau concertate fără rest între economii sau culturi. Cei care văd în globalizare jubilația sau fatalitatea unei expansiuni (expansiunea americană, în zilele noastre) vor avea de multe ori prudența de a lăsa deschisă portița interpretării în termeni de reciprocitate nedirijată. Sau vor ajunge chiar să uite de acest aspect mai dur, mai autoritar sau mai jenant și de supremații instalate care nu sunt, oricum, prea ușor disputabile, utilizând termenul fără acea umbră de ezitare interioară care însoțește vorbirea tensionată între două înțelesuri. Cei care aspiră, prin globalizare, la un internaționalism egalitar, sau îl nădăjduiesc măcar într-o perspectivă mai lungă, vor încerca să nu privească frontal termenul, să-i eludeze asperitățile, în credința superstițioasă că ele se vor resorbi sau îndulci de la sine.
În cazul interpretării ca acțiune a câtorva chemați asupra masei indistincte a celorlalți, globalizarea va fi percepută diferit de cei care țin obiectiv de (sau se identifică subiectiv cu) o economie/cultură expansivă, înaintând spectaculos pe tot globul (economia și cultura de masă americane, de exemplu) și de cei care țin obiectiv de (sau se identifică subiectiv cu) o economie/cultură adusă într-o situație de prefaceri pe care nu le-a inițiat. Cei a căror economie/cultură îi globalizează pe alții vor traversa un moment securizant care le va da posibilitatea să acționeze în continuare (dar cu un sentiment de importanță sporită, de confirmare bine venită) în cadrul economic/cultural cu care sunt deprinși. Cei a căror economie/cultură este globalizată de alții vor traversa cu acceptare, resemnare dureroasă sau respingere un moment prelungit de insecuritate, care le va întrerupe sau anula continuitatea de agenți economici ori culturali în cadrul cu care s-au deprins, impunându-le fie să-și redefinească scopurile, competențele și orizontul, fie să contracareze procesul în care se descoperă angrenați fără voia lor, în orice caz silindu-i să se oprească și să încerce să-l înțeleagă cât de grabnic e cu putință. Devine evident astfel că a transplanta direct, într-o cultură cum e cea românească, definiția americană a globalizării nu are sens, tot așa cum nu ar putea fi receptată fără modulările de rigoare în S.U.A. viziunea românească asupra globalizării. E clar de asemenea că viziunea americană asupra globalizării (sau cea românească) nu depinde exclusiv de apartenența (cetățenia) americană, respectiv română. Un cetățean american poate împărtăși într-o anumită măsură viziunea românească asupra globalizării, refuzând să se identifice cu agenții globalizatori. Un cetățean român poate subscrie în parte la viziunea americană a globalizării, lăsând în suspensie opoziția deranjantă activ (globalizator)/pasiv (globalizat) și nădăjduind că, prin metisaj și cu ajutorul timpului, diferențele acestea se vor șterge. Povestea cu cuceritorii romani și cu frumoasele dace (sau les belles Gauloises), din care au ieșit necuceritorii necuceriți din manualele de istorie de ieri, discursul social-biologic permițând corectarea, mai bine zis reconvertirea unui raport ierarhic jenant într-unul, până nu de mult, acceptabil …