Caracteristice pentru noua etapă ce poate fi identificată în a doua jumătate a deceniului al patrulea sunt o serie de deplasări metodologice şi tehnice în efectuarea cercetărilor, ca şi, parţial, în teoria sociologică.
Dacă reluăm criteriile expuse la începutul acestui text, înregistrăm schimbări semnificative în legătură cu aproape fiecare din ele. Astfel, în privinţa obiectului studiului monografic se vădeşte deplasarea accentului de la cuprinderea stării globale a colectivităţii studiate către focalizarea în jurul unei probleme-cheie date, acute pentru comunitatea respectivă (structura socială, diferenţierea socială în sat, pauperizarea, depopularea etc.). Decupajul unităţii de investigaţie se modifică, supunându-se studiului sociologic zone-regiuni (nu numai sate) sau eşantioane de sate reprezentative. Pe planul concepţiei teoretice se afirmă direct demersul interpretativ marxist într-o seire de studii făcute de sociologi tineri, paralel cu scăderea impactului sistemului teoretic gustian asupra cercetărilor propriu zise. Metodele de investigare suferă la unii exponenţi ai şcolii o revizuire drastică şi substanţiale îmbogăţiri, ceea ce conduce şi la obţinerea unui tip de cunoaştere teoretică mai consecvent sociologică.
Principalele inovaţii se înregistrează pe linia diversificării paradigmelor de cercetări şi apariţiei unor noi tipuri de monografii, încărcate cu noi valenţe cognitive: monografia sumară (neintegrală) de sat; monografia centrată pe o problemă cheie; monografia de zonă; monografia regională; cercetarea comparativă a unui eşantion de comunităţi rurale; utilizarea statisticii şi tendinţa de tipologizare a satelor.
Înainte de a trece la analiza fiecărei inovaţii, trebuie să precizăm că demersurile noi n-au făcut să sisteze automat cele ale etapei anterioare. Acestea au continuat în activitatea unor sociologi, paralel cu afirmarea noilor tendinţe. Lucrări conforme modelului caracteristic etapei a treia au continuat să apară în anii următori, fie că ele finalizau prin publicare întârziată cercetări anterioare, fie că erau produsul unor cercetări recente dar purtate încă după vechea schemă.
Tonul nou însă era deja diferit. În sânul „Şcolii“ se făceau simţite mai multe şcoli, mai multe curente. Diversitatea poziţiilor se accentua.
Dobândirea conştiinţei unor dileme metodologice în cercetarea satelor, căutarea şi schiţarea unor alternative faţă de paradigma iniţială concepută de D. Gusti, autointerogaţiile unor membri ai Şcolii şi reconsiderările spre care ei se orientau, reprezentau în sine semnele unui real progres ştiinţific.
Un model nou: Monografia cu problemă-cheie
Tipologia monografiilor sociologice poate fi construită, cum am arătat, încrucişând două dimensiuni caracteristice ale monografiilor: a) unitatea de investigare aleasă spre monografiere şi b) tematica tratată, variind între monografia exhaustivă şi monografia mono-problemă.
Dacă utilizăm sugestia lui Zbigniew Wierzbicki privind plasarea lucrărilor monografice pe un continuum, care la o extremă are monografierea integrală exhaustivă a unei colectivităţi rurale locale, iar la cealaltă monografia cu o „problemă cheie“, adică dedicată unui singur proces social, vom constata că cvasi-totalitatea monografiilor de comunităţi rurale din România elaborate potrivit modelelor primelor trei etape se înscrie la primul capăt al acestui continuum. (De pildă, monografiile de judeţe din prima etapă, monografiile de sat după programul lui Gîdei din a doua etapă sau monografiile consacrate Nerejului, Clopotivei şi cele făcute de majoritatea monografiştilor amatori în a treia etapă).
Acest model unic este spart pentru prima oară de două monografii apărute în 1938 şi 1939 — „Ancheta monografică în comuna Belinţ“ şi „Monografia comunei Sîrbova“. Cercetările fuseseră efectuate aici în 1934-1935 de două echipe ale filialei din Banat ale Institutului condus de D. Gusti — Institutul social Banat-Crişana, sub conducerea lui C. Grofşorean, I. Nemoianu, E. Botiş şi alţii. Au torii au considerat că paradigma generală a lui Gusti era prea greoaie şi dificil de realizat. Ei pornesc de la schema „cadrelor“ şi „manifestărilor“, dar declară deschis că o aplică cu anumite modificări.
[…]POST-SCRIPTUM DUPĂ 4 DECENII:
Anton Golopenţia – O „ruptură“ în paradigma gustiană către sinteză şi generalizare teoretică
Textul ce urmează este un fragment dintr-un studiu scris exact a cum 40 de ani, în 1972-73, cu un an înainte de a pleca din ţară, studiu ce n-a fost publicat până acum în România. Numai căutările neobosite ale editorului prezentului volum al Secolului 21 au găsit dactilograma îngălbenită de vreme a studiului original şi au selecţionat paginile — reproduse mai jos fără nicio schimbare — spre publicare.
Folosesc, de aceea, opţiunea acestui Post-scriptum pentru a-mi exprima, înainte de toate, preţuirea mea profundă ca sociolog şi totala mea admiraţie personală pentru Profesorul Sanda Golopenţia şi extraordinara ei activitate de exegeză şi reconstrucţie a locului ocupat de Anton Golopenţia şi Ştefania Cristescu în Istoria Sociologiei Româneşti. Volumele masive de scrieri ale acestor so ciologi, inclusiv volumele cuprinzând emoţionanta lor corespon denţă personală — inspirat şi pe drept intitulate Rapsodie Epis tolară — ca şi analiza inedită oferită de Sanda Golopenţia privind interacţiunea şi relaţiile dinlăuntrul grupului de frunte al socio logilor grupaţi în jurul lui Dimitrie Gusti, reprezintă pietre de te melie pe drumul spre înţelegerea cuprinzătoare şi netrunchiată a Istoriei sociologiei româneşti.
Paginile alăturate trebuie citite astăzi prin lentila anilor 1972-73, când chiar publicaţiile dedicate lui Gusti şi colaboratorilor erau încorsetate în procedurile ritualiste şi deformante impuse de ceea ce se pretindea a fi „teoria valorificării moştenirii culturale a trecutului“. Evadarea din aceste proceduri era dificilă şi riscantă. Propriul meu interes ştiinţific în monografie ca metodologie şi în epistemologia cercetării sociologice de teren m-a făcut să citesc empatetic dar şi critic multe din scrierile Şcolii de Sociologie. Mai mult, m-am angajat personal, împreună cu colegii mei din Secţia de cercetări sociale pe care o conduceam la Institutul de Filozofie al Academiei Române, într-o monografie comparativă a două sate, Belinţ în Banat şi Comana în Dobrogea, publicată în 1970 sub titlul Două Sate (1970).
Atât lecturile, cât şi practica monografică, m-au convins asupra potenţialului investigativ al monografiei ca „unealtă de lucru“, dar mi-au revelat neîndoielnic limitele cognitive, teoretice şi metodologice, ale studiilor de caz bazate pe „cadre şi manifestări“ descrise exhaustiv caz după caz dar lipsite de o cărare gnoseolo gică spre generalizările cu care sociologia trebuie să contribuie la ştiinţă.
În contrast, am descoperit orientarea inovatoare, modernizan tă, promovată de Anton Golopenţia, divergentă faţă de schema clasică Gusti prin selectarea variabilelor sociale esenţiale, agre gare statistică şi sinteze sociologice generalizatoare. Golopenţia a reuşit să aplice în practică ideile sale inovatoare în lucrarea de pionierat 60 sate româneşti, în 4 volume, produse împreuna cu D.C. Georgescu. Două din cele patru volume au fost consacrate construcţiei unor tipologii de aşezări şi structuri socio-economice.
Eseul istoric pe care l-am scris în 1972-73 a definit acest contrast în termeni mai categorici tranşanţi, poate, decât orice altă analiză din acea vreme. În monografia clasică, „Paradigma teoretică a monografiei împingea metodologic la un imens efort descriptiv şi la o pururi neîncheiată colectare de material… Sociografia îneca sociologia“. În contrast, „Anton Golopenţia a pus de fapt între paranteze întreaga paradigmă te oretică gustiană a monografiei pe «cadre» şi «manifestări», s-a desprins tacit dar decisiv de ea, ceea ce a relizat el era un pas înainte nu printr-o perfecţionare a schemei gustiene, ci prin înlăturarea ei în practică…“