Femei în cercetarea sociologică şi intervenţia socială din România interbelică
În a doua jumătate a anilor ’20 şi în anii ’30 ai secolului trecut s-au desfăşurat mai multe campanii de monografie sociologică în câteva sate de pe teritoriul României. Aceste campanii monografice au adunat zeci de studenţi şi studente, cercetători şi cercetătoare care au investigat viaţa rurală folosind un sistem teoretic integrat şi metode şi instrumente de cercetare multidisciplinare. În a doua jumătate a anilor ’30, a apărut un alt tip de demers îndreptat spre zona rurală: echipele studenţeşti voluntare, care au inclus sute de studenţi şi studente şi a căror muncă în satele din România era mai curând orientată spre intervenţie socială, decât spre cercetare sociologică. În octombrie 1938 a fost promulgată legea Serviciului Social, care prevedea obligativitatea muncii culturale la sate drept condiţie pentru obţinerea diplomei de absolvire pentru toţi/toate absolvenţii şi absolventele de studii superioare din România, indiferent de profilul urmat. Ca urmare a acestei legi, au fost organizate zeci de şcoli de comandanţi şi comandante ale Serviciul Social. Toate aceste activităţi s-au desfăşurat în cadrul a diverse organizaţii de cercetare sociologică, reformă şi intervenţie sociale înfiinţate sau conduse de profesorul Dimitrie Gusti şi sunt cunoscute sub denumirea generală de „Şcoala sociologică de la Bucureşti“. Şi la toate aceste activităţi au colaborat foarte multe femei. Participarea masivă şi activă a femeilor la activităţi intelectuale, de cercetare şi intervenţie socială colective este cel puţin neobişnuită pentru anii ’20 şi ’30 în România şi în lume, iar, până acum, nu a fost remarcată ca atare şi, cu atât mai puţin, investigată.
În acest articol explorez implicarea masivă a femeilor în aceste tipuri de activităţi, urmărindu-le contribuţiile şi traseul profesional, şi ofer posibile răspunsuri la întrebări precum: Ce combinaţie de factori sociali, economici şi politici, dar şi personali a produs implicarea atât de multor femei la în campaniile monografice gustiene, la în echipele studenţeşti voluntare de intervenţie socială şi la în pregătirile legate de aplicarea legii Serviciului Social? Cum a contribuit, afectat şi modelat participarea femeilor activită ţile acestor organizaţii? Ce mecanisme disciplinare şi instituţionale şi ce strategii personale au produs atât includerea, cât şi, ulterior, excluderea femeilor şi delimitarea unor zone profesionale definite ca „potrivite“ pentru femei? Cum au fost influenţate vieţile şi traiectoriile profesionale şi personale ale acestor femei de implicarea lor în activităţile organizaţiilor gustiene? Investigarea mea asupra muncii şi a contribuţiilor femeilor şi asupra consecinţelor acestora, pe de o parte, pentru ştiinţele, reformele şi intervenţiile sociale şi, pe de altă parte, pentru traiectoriile profesionale ale femeilor implicate, porneşte de la ipoteza unei combinaţii de mecanisme dis ciplinare şi instituţionale, necesităţi sociale şi politice şi strate gii personale.
Pentru a răspunde la întrebările de mai sus, utilizez în primul rând surse „personale“, precum interviuri de istorie orală realizate cu unele/ii dintre participantele şi participanţii la activităţile de cercetare sociologică şi de intervenţie socială, corespondenţa unora dintre monografişti/ste şi câteva memorii şi fragmente de jurnale ale câtorva dintre persoanele implicate în Şcoala gustiană. Convorbirile realizate de Zoltán Rostás cu Henri H. Stahl şi cu prima generaţie de monografişti/ste formează nucleul documentar al cercetării mele. Folosesc, de asemenea, studii, articole şi cronici publicate în revistele ştiinţifice şi de comunicare organizaţională şi propagandă editate de instituţiile în care au fost implicaţi/te membrii şi membrele Şcolii sociologice de la Bucureşti şi documente de arhivă. Ca metodă principală de cercetare, utilizez analiza documentară şi de discurs, în primul rând din perspectivă de gen şi cu o abordare integrativă. Astfel, în investigaţia mea fac constant referire, pe de o parte, la activităţile, contribuţiile, (ne)re cunoaşterea şi traseele profesionale ale femeilor şi bărbaţilor care au făcut parte din Şcoala sociologică de la Bucureşti şi, acolo unde este posibil, la implicarea femeilor în întreprinderi de cercetare şi schimbare socială din alte ţări. Pe de altă parte, acord atenţie şi integrez atât diversele demersuri de cercetare şi intervenţie socială gustiene, cât şi participarea femeilor la acestea în contextul social, cultural şi politic al României din prima jumătate a secolului al XX-lea, inclusiv prin investigarea şi includerea lor în contextul mişcărilor femeilor şi feministe cu caracter amplu, activ şi vizibil în perioada ante- şi interbelică în teritoriile locuite de români.
Contexte sociale şi asociaţionale
La începutul anilor 1920, proporţia studentelor care urmau cursuri universitare în România era de 17%, însă numărul lor a crescut continuu, ajungând între jumătatea şi sfârşitul deceniului al treilea să se dubleze: de la 5.101 studente în anul academic 1924—1925 (22,79%), în 1929—1930 urmau cursuri universitare şi şcoli speciale 10.400 de studente (27,86%). La jumătatea anilor ’30 ai secolului trecut numărul studentelor rămăsese relativ ridicat, reprezentând puţin peste un sfert din numărul total al persoanelor înscrise, adică 9.922 ade studente dintr-un total de 37.771. În cadrul Universităţii din Bucureşti, în anul 1930—1931, studentele reprezentau 28,1% din persoanele înscrise, cele mai multe urmând cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere, unde erau majoritare, formând 58,5% din corpul studenţesc şi constituind aproape 40% din totalul femeilor care frecventau cursurile acestei universităţi. De fapt, preponderenţa studentelor în cadrul Facultăţii de Filosofie şi Litere nu este o caracteristică a anilor ’30, studentele fiind încă de la începutul anilor ’20 mai numeroase decât studenţii, proporţia lor menţi nându-se constant între 55—65%.
Superioritatea numerică a studentelor care frecventau cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere este justificată, pe de o parte, de transformările survenite la nivelul contextelor economice şi sociale, care au antrenat un mare număr de femei, preponderent din clasa mijlocie urbană, să-şi caute ocupaţii lucrative în afara familiei şi, pe de altă parte, de configuraţia specifică a rolurilor de gen, care atribuia femeilor activităţi în zonele îngrijirii, asistenţei sociale şi educaţiei. Aşadar, rezultatul acestor schimbări sociale, demarate la sfârşitul secolului al XIX-lea în provinciile locuite de români şi accentuate mai ales după primul război mondial, a fost creşterea numărului femeilor care urmau studii superioare, mai ales în domeniile care le-ar fi putut permite pătrunderea în zone profesionale plătite, predominantă fiind cea a profesoratului. Bineînţeles, acestea sunt numai orientările generale caracteristice epocii, care nu justifică decât parţial implicarea femeilor în demersurile de cercetare şi intervenţie socială. Aşadar, explicaţiile participării femeilor la investigaţiile de teren trebuie căutate la intersecţia studiilor realizate de femei înaintea lui Gusti — fie individual, fie în cadrul unor asociaţii înfiinţate şi conduse de femei —, a necesităţilor de cercetare relevate în timpul primelor două campanii şi, nu în ultimul rând, a aspiraţiilor ştiinţifice şi dorinţelor personale ale studentelor. Voi semnala existenţa unor practici de cercetare socială desfăşurată de femei încă de la începutul secolului şi voi puncta câteva posibile motivaţii de dinamică a cercetării de grup şi opţiuni personale care au dus la implicarea unor studente în campaniile de monografie sociologică.
Implicarea femeilor în realizarea de studii asupra condiţiilor de viaţă şi de muncă a populaţiei sărace din România, mai ales a femeilor şi a copiilor, şi în activităţi de educare şi asistenţă socială a reprezentat o constantă începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar intensificându-se în primii ani ai secolului al XX-lea. Această dominantă a asociaţiilor femeilor şi feministe, pe de o parte, arată că includerea unor studente şi cercetătoare în demersurile gustiene nu s-a produs într-un vacuum şi că exista o istorie a studiilor sociale realizate de femei şi, pe de altă parte, susţine ipoteza preluării sau măcar a cunoaşterii şi integrării de către Dimitrie Gusti a unor tematici de cercetare şi a unor obiective şi strategii de intervenţie socială — cel puţin în zonele familiei, ale vieţii şi muncilor femeilor, creşterii copiilor, industriei casnice — iniţiate şi practicate de organizaţiile femeilor şi feministe.
Activităţile de cercetare a vieţii sociale desfăşurate de participanţii şi participantele la campaniile de monografie sociologică au făcut parte, de la început, dintr-un vast proiect de schimbare socială, în care construcţia naţională ocupa un loc important. Aşadar, ele reprezentau fundamentarea ştiinţifică, pe baza unor studii aplicate la teren, a unui set de activităţi şi intervenţii sociale care aveau drept scop ameliorarea condiţiilor de muncă şi de viaţă în primul rând ale populaţiei satelor şi într-o măsură mai redusă şi ale celei urbane, mai ales de la sfârşitul anilor 1920. Din punct de vedere conceptual şi organizaţional, preocupările de cercetare şi de intervenţie socială ale instituţiilor create şi/sau conduse de Dimitrie Gusti au fost influenţate, pe de o parte, de activităţi şi organizaţii similare din alte ţări. Pe de altă parte, au fost determinate de contextul social, economic şi politic din România şi s-au inspirat şi din demersuri de schimbare socială existente în teritoriile locuite de români. În cadrul acestor din urmă demersuri, consider că asociaţiile femeilor şi feministe ocupă un loc important, aspect care până acum nu a fost remarcat şi discutat în exege zele asupra Şcolii sociologice de la Bucureşti.
Chiar dacă lipsesc din discursul istoriografic dominant, multitudinea organizaţiilor femeilor şi feministe şi implicarea lor activă şi vizibilă în dezbaterile publice şi activităţile de asistenţă socială şi filantropice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din primele decenii ale secolului trecut au reprezentat o constantă. Astfel, pe lângă demersurile emancipatoare, de schimbare a statutului juridic şi politic al femeilor din România, sutele de asociaţii ale femeilor aveau ca obiective fundamentale îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă, în principal ale femeilor şi copiilor din mediile rural şi urban. Nu este aici suficient spaţiu pentru a studia îndeaproape legăturile dintre activităţile acestor organizaţii şi demersurile de cercetare şi schimbare socială realizate de la jumătatea anilor 1920 şi în anii 1930 de grupul larg de persoane condus de Gusti, dar cred că este importantă punctarea câtorva repere care să arate zonele de suprapunere a obiectivelor propuse şi a strategiilor utilizate în vederea realizării lor atât de asociaţiile femeilor, cât şi de instituţiile gustiene.
Asociaţiile femeilor şi feministe au urmărit studierea în vederea găsirii unor mijloace de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale femeilor. Cel puţin de la începutul secolului trecut au existat asociaţii ale femeilor care nu numai că au avut ca scop ameliorarea condiţiilor de viaţă ale femeilor din clasele de jos prin diverse mijloace, dar care şi-au fundamentat necesitatea demersurilor şi au înscris în programul lor de activităţi cercetarea diverselor aspecte ale vieţii şi muncii femeilor. Un exemplu este cel al Asociaţiei femeilor române „Sprijinul“, create în anul 1900 la Bucureşti, la iniţiativa unui grup de femei condus de Ecaterina Arbore. Această organizaţie arată tipul de conştiinţă socială şi de orientare acţională ale unora dintre femeile intelectuale din România înainte de primul război mondial. Acţiunile Asociaţiei femeilor române „Sprijinul“ între 1900 şi 1913 au fost numeroase şi cu acoperire largă. S-au organizat conferinţe populare periodice susţinute în şcoli primare din cartierele de periferie ale Bucureştiului, pe teme de igienă, puericultură, educaţia copiilor, dreptul juridic al femeilor, ştiinţe naturale etc., care includeau uneori şi concerte populare şi beneficiau de un public numeros. Din 1901, Asociaţia „Sprijinul“ a luat în antrepriză lucrările de confecţie şi rufărie de la Primăria Capitalei şi apoi de la Serviciul Sanitar General pentru a le oferi locuri de muncă membrelor lucrătoare ale organizaţiei. În 1902 s-a deschis o şcoală pentru fete, cu secţiunile croitorie şi lenjerie, pe lângă care au funcţionat ateliere organizate pe principiul cooperaţiei, în 1903 s-au înfiinţat cursuri duminicale pentru adulte (de alfabetizare şi profesionale), în 1904 a fost înfiinţată o şcoală de infirmiere, iar în 1910 un internat pentru elevele acestei şcoli. Pe lângă aceste iniţiative, s-au efectuat şi studii asupra condiţiilor de viaţă şi muncă ale femeilor. Un exemplu este studiul Ecaterinei Arbore, Industria şi sănătatea lucrătoarelor, publicat în 1907, în care aceasta investighează în mod preponderent munca femeilor angajate în industrie şi arată condiţiile grele de muncă ale femeilor şi exploatarea muncii lor într-o măsură mai mare decât în cazul bărbaţilor.
Există deja studii care atestă preponderenţa asociaţiilor iniţiate şi conduse de femei în domeniul asistenţei şi ocrotirii sociale (cunoscute, mai ales în secolul al XIX-lea, în România şi în alte ţări europene şi sub denumirea de „filantropice“ şi „de binefacere“) în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. Voi menţiona numai faptul că, potrivit Indicatorului instituţiilor de asistenţă socială publică şi privată din România pe 1924, din cele 629 de instituţii sociale înregistrate, 50 aparţineau statului, restul constituind iniţiative particulare, marea majoritate fiind patronată de femei.
Interesele, scopurile şi mijloacele acestor asociaţii ale femeilor au coincis în bună măsură şi a existat chiar o colaborare instituţională recunoscută şi susţinută între Institutul Social Român, prin Secţia de studii feminine, Seminarul de sociologie de la Universitatea din Bucureşti şi Asociaţia Creştină a Femeilor Române în înfiinţarea şi organizarea activităţii didactice ale Şcolii Superioare de Asistenţă Socială, începând din toamna anului 1929. Însă au existat diverse alte asociaţii ale femeilor ale căror scopuri, strategii şi activităţi realizate la începutul anilor 1920 s-au regăsit la mijlocul anilor 1930 în iniţiativele sociale gustiene. De pildă, există similarităţi remarcabile între demersurile de asistenţă şi ocrotire socială practicate de Asociaţia Cercurilor de Gospodine şi activităţile de intervenţie socială proiectate şi parţial realizate de Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol“ prin echipele studenţeşti voluntare şi legea Serviciului Social. Înfiinţată în 3 aprilie 1920 la Bucureşti, la iniţiativa Valentinei Focşa, Asociaţia Cercurilor de Gospodine reprezenta, în cuvintele iniţiatoarei, o „probă manifestă a modului cum înţeleg femeile să colaboreze — în această epocă de frământare — la noua aşezare a neamului nostru“ şi „o operă ce şi-a pus ca ţintă ridicarea vieţii satelor şi mahalalelor noastre prin infiltrarea necesităţii unui trai mai bun“. Este relevantă concepţia asociaţiei asupra mijloacelor de „ridicare“ a vieţii „omului claselor de jos“, ale cărei dominante se regăsesc, desigur mult mai elaborate şi sistematizate, şi în proiectul gustian de intervenţie socială. Activităţile practic—demonstrative, abordarea într-o manieră integrativă a tuturor aspectelor vieţii sociale săteşti, ca şi ideea realizării unor „gospodării model“ apar şi în proiectele de intervenţie socială dezvoltate de Gusti. În plus, Asociaţia Cercurilor de Gospodine s-a ocupat, aşa cum vor face şi echipele studenţeşti un deceniu şi jumătate mai târziu, şi de promovarea industriilor casnice, prin crearea de cooperative, propuneri de sindicalizare a producţiei şi a desfacerii, expoziţii cu vânzare etc.
O altă zonă de suprapunere a activităţilor organizaţiilor femeilor şi a demersurilor reformiste şi intervenţioniste gustiene este cea a „serviciului social“, chiar dacă acesta era conceput parţial diferit de către activistele sociale şi feministe. Ca urmare a rezultatelor pozitive obţinute în activităţile de asistenţă şi ocrotire socială ale multor altor asociaţii ale femeilor pe parcursul a peste jumătate de secol, la mijlocul anilor 1930 au apărut câteva propuneri de introducere a serviciului social obligatoriu pentru femei, pe modelul serviciului militar pentru bărbaţi. Un exemplu este proiectul de organizare a asistenţei sociale în oraşul Constanţa, realizat de preşedinta filialei Constanţa a Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeii Române, Maria Dimitriu-Castano, în 1934. Dimitriu-Castano propunea legiferarea obligativităţii unor acte în vederea încheierii căsătoriilor, printre care figurau şi adeverinţa satisfacerii serviciului social de un an şi de absolvire a unui curs menajer şi de puericultură de către viitoarea soţie, alături de certificatul care atesta îndeplinirea serviciului militar de către viitorul soţ. Şi alte organizaţii pentru emanciparea femeilor şi feministe au făcut propuneri similare, precum, în 1935, Gruparea Femeilor Române, a cărei preşedintă era Alexandrina Cantacuzino, şi apelul trimis primului ministru în 1936, prin care Consiliul Naţional al Femeilor Române, Gruparea Femeilor Române şi Asociaţia „Solidaritatea“ au cerut o lege care să prevadă serviciu social obligatoriu pentru femei ca echivalent celui militar obligatoriu pentru bărbaţi.
Bineînţeles, prin aceste demersuri de introducere a unui serviciul social obligatoriu pentru femei, mişcările de emancipare a femeilor încercau să construiască şi să susţină — pe baza contribuţiilor femeilor faţă de societate în domeniile de activitate deja recunoscute şi în consonanţă cu rolurile de gen prescrise de discursul ideologic naţional-patriarhal al vremii — participarea femeilor la consolidarea statului naţional şi, deci, drepturile lor politice egale cu ale bărbaţilor. Indiferent, însă, de scopurile specifice urmărite de organizaţiile femeilor şi feministe în propunerile făcute, este evident că ideea unui serviciu social, chiar dacă diferită de cea promovată de Dimitrie Gusti la sfârşitul aceluiaşi deceniu, a existat cu cel puţin cinci ani înainte şi, mai mult, se adresa exclusiv femeilor. Nu trebuie, aşadar, să fie interpretată ca o noutate absolută obligativitatea prevăzută în legea Serviciului Social din octombrie 1938 care includea toate absolventele de studii superioare „pentru munca de ridicare a satelor şi oraşelor“.
Strategii de muncă în „colaborare“
La primele două ieşiri în teren ale Şcolii sociologice de la Bucureşti (la Goicea Mare în 1925 şi la Ruşeţu în 1926) nu au participat studente, însă, începând de la cea de a treia (la Nerej în vara anului 1927), prezenţa monografistelor a devenit o constantă şi a fost substanţială. Cea de a treia campanie, desfăşurată în vara lui 1927 în satul Nerej (Vrancea) este prima la care au luat parte femei: nouă studente şi o asistentă de cercetare dintr-un total de 41 de participanţi şi participante, ceea ce în seamnă că femeile au reprezentat un sfert din numărul total. În anul următor cercetările monografice s-au desfăşurat în satul Fundul Moldovei (Bucovina), iar echipa a cuprins 60 de persoane, dintre care 17 femei. Este important de subliniat faptul că s-a format o echipă care se ocupa de „problema femeii“ şi altele care investigau gospodăria, industria casnică şi familia. Din sursele pe care le-am identificat, în afară de organizaţiile feministe sau pentru femei, aceasta este prima încercare de investigare a vieţii femeilor cu acest scop asumat, declarat şi cu metode ştiinţifice. Desigur, celelalte tematici, deşi cuprinse parţial în sfera privată, au mai fost investi gate, însă de această dată lucrul se făcea într-o echipă multidisci plinară, în cadrul unui efort structurat şi colectiv, cu instrumente şi teorii ştiinţifice. Mai mult, la aceste cercetări au participat femei şi cel puţin una dintre ele a coordonat munca unei echipe. La cea de a cincea cam panie monografică, la Drăguş (Făgăraş) în 1929, au luat parte peste 80 de persoane, dintre care cel puţin 17 studente şi cercetătoare. Următoarele două campanii monografice s-au des făşurat la Runcu (Gorj) în 1930 şi la Cornova (Orhei, Basarabia) în 1931. La Runcu au fost peste 60 de monografişti/ste, dintre care 20 studente şi cer cetătoare. La campania de la Cornova au participat 55 de persoane, dintre care 14 femei.
Este evident, aşadar, că simplul fapt al frecventării cursurilor universitare de către studente nu explică implicarea lor în activităţile de cercetare aplicată, întrucât şi în anul 1924—1925 existau studente la Facultatea de Filosofie şi Litere, ba, mai mult, erau studente care au participat la lucrările Seminarului de sociologie în care s-a pregătit prima ieşire în teren. De pildă, procesele verbale ale şedinţelor seminariale din 1925 sunt realizate şi semnate de studenta A. Suciu, iar, potrivit unui proces verbal din 8 ianuarie 1925, din comitetul format în cadrul Seminarului făceau parte patru studente şi opt studenţi. Neimplicarea studentelor în primele două ieşiri de cercetare pe teren poate fi justificată atât prin standardele diferite de moralitate pentru bărbaţi şi femei, cât şi prin percepţiile asupra condiţiilor insalubre şi lipsa confortului, specifice vieţii în mediul rural. De exemplu, primul asistent al lui Dimitrie Gusti, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, menţionează chiar reticenţa profesorului de a trăi câteva zile în sat: „lui Gusti îi era frică să nu-l mănânce păduchii la ţară […] O săptămână ne-am luptat cu el, las-că nu-i chiar aşa!“. Totuşi, fără a respinge integral aceste argumente, cred că ele nu justifică decât parţial şi superficial dinamica de gen a grupului monografic.
La nivelul practicilor de organizare a cercetării de grup, se poate avansa ipoteza conform căreia echipele formate exclusiv din cercetători bărbaţi au întâmpinat dificultăţi în investigarea unora dintre fenomenele, situaţiile şi instituţiile din viaţa satului şi au realizat că acestea ar putea fi abordate mai uşor şi mai eficient de către cercetătoare. În plus, aceste zone ale vieţii sociale, chiar dacă erau integrate în sistemul conceptual dezvoltat de Dimitrie Gusti, este posibil să fi părut mult mai puţin importante şi, deci, cu o atractivitate scăzută pentru cercetătorii bărbaţi, care s-au îndreptat spre tematici considerate „serioase“ şi care beneficiau de legitimitate ştiinţifică recunoscută. Henri H. Stahl, fără a recunoaşte în mod explicit greutăţile cercetătorilor în strângerea de materiale despre unele aspecte ale vieţii sociale rurale, articulează fără echivoc percepţiile generale asupra diferenţelor de gen în stabilirea temelor de cercetare: „[Xenia Costa-Foru] [e]ra licenţiată în sociologie. […] Nu avea o problemă, venise să vadă despre ce este vorba. Eu cred că am infectat-o cu ideea familiei. Că nu era nimeni să se ocupe de treaba asta. După părerea mea, e o problemă care se potriveşte foarte bine pentru o socioloagă, mai bine decât pentru un sociolog. Şi i-am spus: fă problema asta. Ai să studiezi familia“.
Pe lângă „îndrumarea“ studentelor spre anumite arii de cercetare, fie mai greu de investigat de către bărbaţi, fie neinteresante pentru ei, tot din convorbirile cu Henri H. Stahl se poate identifica un alt tip de necesitate funcţională resimţită în munca în colectiv pe teren, în care componenta de gen joacă un rol important. Potrivit sistemului teoretic şi metodologic gustian, viaţa socială a satului trebuia documentată în totalitatea manifestărilor şi a funcţionării ei, aşa încât era nevoie de un volum foarte mare de muncă pentru a strânge cantitatea mare de date şi informaţii necesare redactării monografiilor. Având în vedere, pe de o parte, percepţiile de gen, conform cărora femeile erau mai potrivite pentru o activitate minuţioasă, dar repetitivă şi puţin creativă şi, pe de altă parte, aşteptările şi rolurile de gen care defineau femeile ca mai puţin competitive şi aspiraţiile şi oportunităţile lor profesionale ca diferite şi inferioare în comparaţie cu cele ale bărbaţilor, se poate susţine ipoteza utilizării muncii femeilor în folosul avansării atât a scopurilor de cercetare ştiinţifică, cât şi a carierelor unora dintre monografişti. Această componentă de gen a muncii „în colaborare“ este candid exprimată de Stahl în mai multe locuri în cadrul explorării orale a activităţilor Şcolii sociologice de la Bucureşti, realizate de Zoltán Rostás:
„Au fost multe [femei în monografii]. S-a lucrat bine cu ele. Eu am lucrat în mod sistematic cu fete. M-am înţeles foarte bine cu ele. […] N-a fost nici una strălucită, dar erau foarte utile pe teren. Făceau treaba cum trebuia. Bine. […] Păi, la un moment dat în monografii, am întrebuinţat studente de la şcoala de asistenţă socială […] Şi acest grup de fete avea o experienţă deosebită în a face anchete sociologice. Le-am folosit şi noi, le-am folosit în campania de la Cornova, le-a folosit şi Sabin Manuilă în campaniile lui de la Fibiş. […] Erau bune anchetatoare de teren. Însă în materie de sociologie, fără îndoială că nu aveau o viziune, o concepţie sau o problemă. Doar executanţi. Le spuneai: fă cutare, şi făceau. Nu? Foarte bine. Utile. […] Mai întâi că se poate lucra în echipe multiple numai aşa, fiind multe situaţii în care nu poţi să fii prezent ca observator peste tot — lucrurile se petrec în diverse locuri, cu diverse personaje şi, atunci când sunt mai mulţi, tu te ţii de ăla, tu de ăla, tu de ăla… Pe urmă strângi la un loc tot ce s-a adunat. Ai nevoie de personajele acestea de a doua mână.“
Marcela Focşa, participantă la cercetările monografice începând cu campania de la Fundul Moldovei, din 1928, remarcă şi ea acest as pect al muncii de „asistenţă“ de cercetare în beneficiul altora: „Zizi [Elisabeta Constante] la Fundul Moldovei a făcut ce făceam şi eu. Ne-a pus să facem statistici, făceam statistică, ne-a pus să facem fişe de familii, făceam fişe. La Fundul Moldovei asta făceam. Ce ne puneau să facem, făceam“. Lena Constante povesteşte că îl cunoştea pe Mac Constantinescu de la şcoala de arte şi el „m-a cooptat în secţia lui, să fac còpii, fişe“. Exista, aşadar, o ierarhie de gen bine stabilită în distribuţia muncii şi a contribuţiilor, în care dimensiunea „folosirii“ femeilor, a „întrebuinţării“ studentelor în cercetare „doar ca executanţi“ este izbitor de evidentă, iar poziţia lor, de „personaje de mâna a doua“ nu constituia un subtext nearticulat deschis, ci o circumscriere manifest afirmată şi practicată. Se pot intui efectele acestui tip de relaţii de grup şi aşteptări de gen care, în combinaţie cu absenţa aproape totală a modelelor de succes profesional recunoscut al femeilor în cercetarea ştiinţifică, au contribuit la acceptarea de către studente a locului inferior desemnat lor şi, în cazul multora dintre ele, la renunţarea la o carieră ştiinţifică. Aşadar, munca în colectiv şi colaborarea dintre membrii/ele Şcolii sociologice de la Bucureşti, idealizate în textele şi discuţiile interbelice şi în exegezele ulterioare, poate fi contestată din perspectivă de gen, aşa cum voi susţine şi dezvolta mai jos.