Întrebările
România a cunoscut, în anii ’30 ai secolului trecut, o mişcare socială de proporţii, orientată spre „ridicarea satului“. Preocuparea a fost o reacţie nu numai la sărăcie ci, mai ales, la decalaje. În structurarea percepţiei publice au contat decalajele dintre România şi alte ţări europene (Chesnais, 1986: 543-544; Murgescu, 2010:214-221), dintre sat şi oraş (INS, 2006: 200) şi cele între regiunile istorice. Mişcarea „ridicării satelor“, cu sensul de ieşire din sărăcie prin modernizare, nu este specifică perioadei interbelice. Precedentul notabil a fost haretismul (Haret, 2009: 196-413). Una dintre cele mai clare definiri ale scopului mişcării de ridicare culturală a satelor este formulată în deciziunea privind organizarea cercurilor culturale semnată la 21 februarie 1902 de către Spiru Haret ca ministru al instrucţiunii. Aceste cercuri erau prima instituţie microregională care reunea, în Vechiul Regat, învăţători şi preoţi din grupări de câte cel mult nouă şcoale. Dincolo de obiectivul lor didactic ele vizau „Ridicarea stării morale a sătenilor, prin cultivarea în ei a sentimentelor frumoase, şi a celei materiale, prin îmbogăţirea minţii lor cu cunoştinţe practice.“ (Haret, 2009: 139). Mai târziu, în formulare Dimitrie Gusti, obiectivul ridicării satului, va avea nu doi ci patru termeni, respectiv sănătate, muncă, minte, suflet drept domenii de ridicare a satelor. Corespondenţa Haret–Gusti, în materie de obiective, este evidentă însă. Diferite erau numai mijloacele. Reforma socială, cale esenţială pentru ridicarea satului, este concepută de Gusti, odată cu înfiinţarea Asociaţiei pentru Studiu şi Reformă Socială în 1918, ca fiind posibilă numai prin fundamentare pe cunoaştere, pe cercetare socială (D. Gusti, 1970: 61–62).
În cele ce urmează ne vom referi în special la acţiunile desfăşurate de echipele studenţeşti, în cadrul Fundaţiei Culturale Regale «Principele Carol», începând cu anul 1934 până în 1937/1938. A fost o perioadă experimentală, de căutare a soluţiilor de organizare şi intervenţie socială. Mişcarea intră în fază de instituţionalizare la nivel naţional odată cu promulgarea de către Carol al II-lea a Legii Serviciului Social, în octombrie 1938. Noua etapă durează exact un an de zile pentru că în octombrie 1939 legea este suprimată. Lipsa de resurse financiare, semnele evidente ale noii conflagraţii mondiale (Argetoianu & Neagoe, 2003:175, 187–188, H. H. Stahl, 1981: 394–395; Rostás, 2000:100) şiinfiltraţiuni gardiste (Carol al II-lea, 2003: 241) şi comuniste au fost principalele motive invocate pentru suspendare.
În pofida faptului că descrierea activităţilor, evenimentelor şi actorilor implicaţi în procesul menţionat este amplu elaborată (Neamţu, 1939; H. H. Stahl, 1939; 1981: 4; Rostás, 2000; A. Golopenţia, Golopenţia, S., 2002; Rostás, 2005), înţelegerea mişcării echipelor regale studenţeşti din 1934-1938 şi tentativa de instituţionalizare a acesteia rămân marcate prin multiple semne de întrebare.
Dintre acestea reţinem pe cele care sunt centrate asupra dimensiunii participative a ridicării satului: a) ce anume a făcut posibilă această mişcare în care voluntariatul a avut un rol esenţial; b) care a fost raportul dintre ideologie şi practici în cadrul mişcării; c) de ce instituţionalizarea ei a fost una problematică.
Împliniri şi, deopotrivă eşecuri ale Şcolii Gusti în interbelic au fost puternic legate de cadrul instituţional al activităţilor desfăşurate. Intervenţia socială la sate a fost asociată cu finanţarea şi organizarea prin instituţii ale regalităţii din timpul lui Carol al II-lea — Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol“ şi Legea Serviciului Social. Este suficient să parcurgi pagini din Curierul echipelor studenţeşti şi din Curierul Serviciului Social, publicaţii ale Fundaţiei, pentru a realiza că munca de ridicare culturală a satelor iniţiată de Gusti prin echipele sale era puternic asociată carlismului în spaţiul public.
Chiar înainte de tentativa de instituţionalizare a muncii la sate în stil cazon, prin legea Serviciului Social, tonul pro-carlist al Curierului Echipelor Studenţeşti era evident. Un scurt pasaj din editorialul publicat în această revistă, cu ocazia marcării Congresului Căminelor Culturale din iunie 1937, este suficient pentru a percepe încărcătura ideologică a publicaţiei:
„… manifestaţii ca cea de la 7 Iunie dovedesc, lămurit, tuturora că satele au îmbrăţişşat cu iubire marea iniţiativă a Regelui şi s-au adunat harnice în Căminele Culturale. Echipele Studenţeşti, ca mijloc de acţiune şi educaţie şi Căminele Culturale ca organe de conducere obştească, a sătenilor, ivite din gândul înţelept şi îndrăsneţ al M.S. Regelui Carol II şi realizate prin activitatea d-lui Prof. D. Gusti, Directorul General al Fundaţiei Regale „Principele Carol“, sunt alcătuirile noui şi puternice prin cari se înfăptuieşte azi idealul ridicării culturale a satelor româneşti“.
Acest model de interpretare a mişcării echipelor studenşeşti, cu regele ca mare iniţiator şi Gusti ca executant, se regăseşte şi la gustişti de marcă, fie frecvent (Neamţu, 1939), fie rar (H. H. Stahl, 1939). (Modelul respectiv nu apare aproape deloc la Anton Golopenţia, orientat în mai mare măsură, după doctoratul său în Germania, spre modificări radicale în metodologia gustiană de cercetare.) Pornind de la astfel de premise au apărut linii de interpretare asupra mişcării sociale gustiene de după 1934 ca fiind o „aparentă susţinere a dezvoltării comunitare“ (Momoc, 2012:314). În context gustişti angajaţi în Fundaţie, precum H.H. Stahl, sunt consideraţi ca fiind, după 1934 „în slujba Monarhiei sociale a lui Carol al II-lea“. Gruparea H.H. Stahl, A. Golopenţia şi O. Neamţu este percepută ca „echipă de PR şi comunicare sub conducerea profesorului Gusti“, cu misiunea de „reconstrucţie a României sub conducerea monarhului Carol al II-lea“ (Momoc, 2012: 314–315).
Au avut cei patru sociologi raportări identice la Carol al II-lea? Au fost Stahl şi Golopenţia „în slujba“ lui Carol al II-lea sau în slujba satului, încercând să folosească resursele financiare şi instituţionale ale regalităţii? A fost acţiunea echipelor regale studenţeşti un tip de dezvoltare comunitară în fapt sau numai aparent? La întrebări de acest gen nu se poate răspunde numai prin raportare la textele din cele două Curiere ale Fundaţiei. Este nevoie să revenim la ceea ce au făcut efectiv în sate echipele studenţeşti şi la textele de specialitate care au fost elaborate de gustişti. În plus contează şi modul în care au perceput lucrurile martori din epocă, fie participanţi la mişcarea socială în discuţie (Rostás, 2009), fie implicaţi în contextul desfăşurării ei. Literatura memorialistică a unora dintre liderii şcolii (H. H. Stahl, 1981; Rostás, 2000) sau scrisorile circulate între ei (A. Golopenţia, 1999, 2012) pot fi, de asemenea, relevante. Sperăm ca prin recontextualizare să înţelegem mai exact raportul dintre ideologie şi practică pentru diferiţi actori ai mişcării sociale susţinute prin echipele studenţeşti sau ale Serviciului Social. Fundamentală, însă, este reconstituirea modelului de dezvoltare comunitară generat de Fundaţia Culturală Regală în perioada experimentală 1934–1937/1938.
Modelul experimental de dezvoltare comunitară
Repere americane. În anii ‘30 nu se putea vorbi, pe plan mondial, de o structurare clară a unor modele de dezvoltare locală sau de ieşire din sărăcie prin auto-organizare, prin stimularea participării locale în forme instituţionalizate. Era modelul promovat la Chicago de Jane Addams prin lucrătoarele sociale de la Hull House, începând cu 1889. Modelul este menţionat de Stahl în evaluarea pe care o făcea muncii echipelor studenţeşti din 1934 (H. H. Stahl, 1939: 95). Tot Stahl remarca, însă, faptul că ţintele erau diferite. În America populaţia vizată erau imigranţii săraci, neintegraţi în societatea americană iar „nouă nu ni se pune problema ridicării unor grupe răzleţe, ci problema ridicării vieţii tuturor satelor româneşti. Problema ridicării culturale este la noi o problemă de viaţă şi de moarte pentru statul întreg.“ (H. H. Stahl, 1939:96). Contextele în care se structurau cele două mişcări sociale, cea americană de la sfârşit de secol XIX şi cea românească din perioada interbelică erau similare, marcate prin schimbări sociale majore. Or, acestea sunt recunoscute ca fiind favorabile emergenţei practicilor de tip comunitar (Weil şi Reisch, 2005:11).
„Un sat se ridică prin el însuţi“. După multe campanii de cercetare monografică sau de acţiune socială în echipă, H.H. Stahl mărturisea, în ianuarie 1937, în Curierul Echipelor, că satul nu poate fi ridicat decât „prin el însuţi“. Desigur, ideea nu era nouă în Şcoala Gusti. Principiul era formulat de către Gusti încă din 1918 ca cerinţă de tip democratic: „participarea efectivă a fiecărui cetăţean la viaţa publică“ este condiţie esenţială pentru „consolidarea şi progresul unui stat democratic“ altfel spus „puterea vine de jos oricât lumina ar veni de sus“ (D. Gusti, 1970: 62). Reafirmarea lui de către Stahl are semnificaţia unei confirmări şi a unei particularizări pe bază de experienţă colectivă de intervenţie socială, cu specificarea unor reguli precise de acţiune. Cei veniţi din afara satului, echipe sau persoane izolate, specialişti sau nespecialişti, nu pot fi decât facilitatori, cum am spune în limbajul de azi al dezvoltării comunitare:
„Am ajuns, după atâta amar de vreme, să şim ce vrem, să cunoaştem problemele satului şi mijloacele ridicării lui culturale. Avem un program pe care, cu bună dreptate, îl credem rodnic. Acest program este următorul: un sat se ridică prin el însuşi; o echipă, o tabără, un tehnician izolat, nu pot să facă nimic, dar absolut nimic, daca nu reuşesc să scoată din amorţire satul el însuşi. Noi nu suntem altceva decât o echipă de şoc, noi dăm numai o pornire, un prim pas, o trezire. Satul, el însuşi, trebue apoi, să urmeze la munca permanent (H. H. Stahl, 1939: 192).“
Şi, în acelaşi context, mai erau specificate încă alte trei precondiţii ale reuşitei în ridicarea satului, în afara participării localnicilor şi a abilităţilor lor de autosusţinere. Era nevoie, spunea sociologul, ca pornirea „să fie făcută dintr-o dată şi cu aceeaşi putere, pe tărâmul sănătăţii, muncii, minţii şi al sufletului“ (H. H. Stahl, 1939:193 ). Altfel spus, schimbările pentru ieşire din sărăcie sau pentru dezvoltare să fie făcute integrat, pe multiple dimensiuni. În plus, e nevoie de concentrare, continuitate „an de an într-un loc“ pentru a ajunge la rezultate. şi, în fine, dacă munca socială este „bine orânduită“ ea trebuie să ajungă a fi „contagioasă“, să aibă efecte la nivel de regiune.
Căminul cultural. Formula concretă de organizare care să ducă la împlinirea acestor principii este cea a căminului cultural. Evident, nu este vorba de clădirea publică locală ci de o instituţie socială. În caracterizarea sugestivă a lui Stahl, după primul an de lucru la Fundaţia Culturală Principele Carol, „Căminul Cultural înseamnă unirea laolaltă a tuturor oamenilor de bine dintr-un sat, pentru ca acolo să se poatăînjgheba începuturile unei ridicări continue a satului întreg“ (H. H. Stahl, 1939: 107. sublinierile mele, DS). Altfel spus, căminul cultural este o formă de solidaritate socială între oamenii cu spirit comunitar, orientaţi spre schimbarea voluntară, în bine, de durată, a propriei comunităţi. Dacă lângă această definire şi interpretarea ei adaugi formularea, de relativ largă circulaţie, „dezvoltarea comunitară este schimbarea voluntară în, prin şi pentru comunitate“ (D. Sandu, 2005: 26) atunci constaţi că ceea ce avea în vedere Stahl, în bună, tradiţie Dimitrie Gusti, nu era altceva decât o referire la ceea ce mai târziu se va numi „actor colectiv de dezvoltare comunitară“. Este extrem de important, în linia obiectivelor acestui articol, să notăm că de căminul cultural sunt explicit legate — pentru acţiunile Fundaţiei Regale Principele Carol, dar si ulterior prin Serviciul Social — ideile de voluntariat, solidaritate socială şi dezvoltare endogenă (empowerment, cum se va spune mai târziu pentru dezvoltarea locală prin forţe proprii). Concepţia oficială legată de dezvoltarea comunitară se va schimba în România între 1934–1938 şi 1939–1989, prin trecerea de la echipele studenţeşti la cele ale Serviciului Social. Nucleul concepţiei, însă, legat de căminul cultural, în sensul anterior definit, va rămâne stabil. Stabilitatea în înţelegerea rostului social al căminului cultural decurge şi din modul în care instituţia respectivă este inclusă şi definită prin articolul 10 din Legea Serviciului Social: „Căminul Cultural este o unitate de lucru, alcătuită şi condusă de localnici, săteni, intelectuali şi fii ai satului plecaţi din sat. El este organul de execuţie al Serviciului Social. Scopul Căminului Cultural este de a ajuta, întări şi adânci acţiunea Bisericei, a Şcoalei şi a autorităţilor de Stat. El va coordona şi unifica toate activităţile desfăşurate în sat de organele de Stat şi sociale, prin desvoltarea armonică ….“ („Lege pentru înfiinţarea Servicului Social,“ 1938). Satul pe care îl reprezintă Căminul Cultural este conceput ca unitate socio-teritorială dar şi ca reţea prin includerea fiilor satului între posibilii membri ai acestei instituţii.
„Echipele studenţeşti au construit cămine experimentale, în care s-a încercat, şi în bună parte s-a reuşit, să se creeze un program de muncă şi o tehnică de aplicare a acestui program, care să poată fi după aceea primit de toate Căminele din ţară“ (H. H. Stahl, 1939: 108). Acţiunea de intervenţie la sate a însemnat, în faza ei experimentală a echipelor studenţeşti şi edificarea efectivă a unor cămine care să găzduiască dispensare, biblioteci, muzee, săli de adunare etc. Importanţa clădirii ca atare era percepută, la trei ani de la începerea lucrului cu echipele studenţeşti, ca fiind covârşitoare: „Am convingerea că în satul în care Echipa nu a construit un Cămin Cultural, s-a muncit aproape zadarnic… Numai de dragul unui local de Cămin, satul se va simţi îndemnat să aibe şi Cămin“ (H. H. Stahl, 1939: 175). Este atât de important rolul căminului cultural în experimentul Fundaţiei Culturale Regale Principele Carol — pentru perioada 1934–1938 şi, ulterior, în cadrul Serviciului Social — încât Gusti vorbeşte explicit despre „mişcarea căminelor culturale“ (Gusti, 1939: 4). Rosturile căminului cultural apăreau şi mai clar în relatarea unui discurs ţinut de Dimitrie Gusti în ianuarie 1939 cu ocazia şedinţei comune a Asociaţiei Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) şi Serviciului Social. Căminul cultural, susţinea Gusti, trebuie să promoveze cultura integrală, activă şi descentralizată (Dima, 1939: 4). Integralismul vizează considerarea simultană a sănătăţii, muncii şi aspectelor educativ-spirituale.
Imediat după primul an de teren, în Experienţa echipelor regale studenţeşti,era conştientizat deja faptul că deşi abordarea integratoare a culturii este importantă, satele nu pot fi câştigate pentru noul model de schimbare decât dacă se acordă prioritate acţiunilor sanitare şi economice: „o primă concluzie ce se poate desprinde este aceea că cele mai frumoase rezultate s-au obţinut de acele echipe care au avut la îndemână tehnicieni buni în domeniul sănătăţii şi al muncilor în gospodărie“ (H. H. Stahl, 1939:100).
Dialogul. Metoda de lucru efectiv pentru ridicarea satului este bazată, în concepţia gustiană, dar mai ales în expresia ei stahlistă, pe dialog ca mijloc de învăţare şi de câştigare a încrederii comunităţii. Dintre toţi gustiştii, Henri Stahl este cel care a stat cel mai mult la sat, fie pentru cercetare, fie pentru coordonarea echipelor studenţeşti. Anton Golopenţia a lipsit din ţară, fiind plecat pentru doctorat în Germania, în perioada octombrie 1933-octombrie 1936. În consecinţă nu a putut fi prezent efectiv pe teren, în primii trei ani de lucru cu echipele studenţeşti, deşi colaborarea şi comunicarea cu Gusti şi gustişti a fost intensă pe toată perioada (S. Golopenţia, 2002). O participare activă în organizarea echipelor studenţeşti a avut Octavian Neamţu — inspector general la Fundaţie între 1934-1938, redactor la Curierul Echipelor Studenţeşti între 1934-1938 şi, ulterior, între 1938–1939, secretar general la Serviciul Social. Sintezele de cunoaştere socială sau de metodologie a acţiunilor comunitare nu apar, însă, în operele sale. Gusti ca director al Fundaţiei a fost implicat din plin în politica şi fundamentarea teoretică generală a experimentului social al mişcări căminelor culturale. În perioada cercetărilor monografice, 1925–1930, a participat din plin la experienţele de teren. Participarea sa se reduce ulterior, în etapa echipelor studenţeşti, dat fiind multiplele implicări instituţionale pe care le avea. Oricum, este semnificativ, în context, ca niciuna dintre lucrările ştiinţifice ale lui Dimitrie Gusti nu are o secţiune majoră de sociologie empirică, de folosire directă a datelor specificate la nivel de caz de studiu. Or, dezvoltarea comunitară, în afara unor principii generale de acţiune presupune şi reguli efective de bună practică. Cel care a participat cel mai mult la experiment şi a formulat periodic lecţii învăţate pe acest temei, nu speculativ, a fost Stahl. Dacă vrei să obţii participarea localnicilor, la rezolvarea propriilor probleme şi să le câştigi încrederea, susţine sociologul, începutul este dialogul cu ei, plasarea în postura de om care nu predă lecţii, ci învaţă:
„Satul este un câmp de muncă. Dar satul este şi un loc de învăţătură. Cu urechi cari ştiu să audă, să ascultăm satul. Lăsaţi şanţurile, gropile de nutreţ, consultaţiile, şcolile şi ascultaţi. Satul de obicei este mut. Dar dacă ştii să-l asculţi, vorbeşte. Şi el cere, aşa cum ştie, să nu îl trădezi“ (H. H. Stahl, 1939: 157–158, sublinierile mele DS.)
Educaţia prin dialog de care va vorbi mai târziu, în anii ’70, cu folos şi succes, Paulo Freire (Freire, 1970) capătă la Stahl, în anii `30, numele de „educare îndoită“:
„Concluzia care mi se pare că se impune din aceste experienţe de până acum, este aceea că, dacă e vorba de o educare în munca aceasta a ·echipelor studenţeşti, această educare nu poate fi decât îndoită: a satului de către echipă, dar mai ales a echipei de către sat“ (H. H. Stahl, 1939: 102–103).
Practica echipierilor la sat se încadrează în ceea ce se cheamă educaţia populară, curent de lungă tradiţie în schimbarea participativă a comunităţilor (Castelloe, 2005). Stahl era la curent cu practicile comunitare participative promovate de Jane Adams (H. H. Stahl, 1939: 95–96). Nu rezultă din textele sale dacă era la curent şi cu abordările lui Lindeman de la Columbia University, din anii ’20, referitoare la rolul propriei experienţe în începerea învăţării pentru adulţi (Lindeman, 1926). Stilul democratic-participativ pe care echipierii îl practică în acţiunile culturale de ridicare a satului era pe linie de continuitate cu metodele de câştigare a încrederii sătenilor în cercetările monografice. Încă din 1934 Stahl formulase deja, pe bază de experienţă de teren, regulile de câştigare a încrederii satului (H. H. Stahl, 1934: 113–114).
Neîncrederea cu care au fost primiţi echipierii în sate pare să fi fost regula şi nu primirea lor entuziastă ca „mesageri ai Regelui“: „După toate rapoartele, care se pot găsi la Fundaţie, reiese că aceste echipe au fost întâmpinate de săteni cu o neîncredere, care mergea uneori până la duşmănie. Prezenţa unui atât de mare grup de studenţi în mijlocul satului este un fapt neobişnuit. Afirmaţia lor că au venit doar cu gândul de a căuta să facă din răsputeri tot binele pe care-1 vor putea, ca să-şi ţină cuvântul dat Regelui Ţării când Acesta le spusese „Duceţi în sate o parte din sufletul şi din dragostea Mea“, părea de domeniul, dacă nu al basmelor, cel puţin al unor intenţii ascunse care nu îndrăzneau să se dea pe faţă. Uneori nu numai sătenii, ci şi intelectualii satelor au arătat aceeaşi neîncredere“ (H. H. Stahl, 1939: 97-98).
Satele au fost câştigate, acolo unde s-a întâmplat acest lucru, nu prin invocarea lui Vodă Carol ci prin probele de utilitate socială pe care echipierii le-au dat, prin ceea ce au făcut util satului şi prin modul în care au ştiut să discute cu oamenii. Formele de dialog, de cunoaştere a opiniilor despre problemele locale au fost diverse, de la simple discuţii cu autorităţile, intelectualii şi sătenii obişnuiţi până la organizarea unor şezători (H. H. Stahl, 1981: 336-341). În cadrul lor se organizau coruri, teatru popular, lecturi, dar şi discuţii care mergeau până la stabilirea programului de lucru al echipei (H. H. Stahl, 1939: 90).
Metoda de lucru ideală în acţiunea culturală la sate este excelent descrisă prin metafora pescarului de oameni, a echipierului care ajunge să lege o mulţime eterogenă — prin vorbă şi faptă proprie, prin sinceritate, dialog, laudă şi exemplu — în reţeaua unei comunităţi care porneşte la propria ei salvare de sărăcie, la ridicarea spre o stare socială mai bună (H. H. Stahl, 1939: 148–151).