Gaetan Picon îşi intitula o carte de eseuri Liniile mâinii1 spunând că pictura este şi ea o scriitură. Scrii întotdeauna despre ceva, dar despre ceva pe care nu-l vezi decât scriind. Citându-l pe Ingres: Chiar şi fumul trebuie să fie exprimat prin linie2, Picon transformă linia în principala calitate a artei şi obiect al criticii de artă. Această accepţiune a liniei ca metaforă m-a determinat să-i asociez pe Baudelaire, Matisse şi Pallady şi să încerc să descopăr metamorfoza liniei ca text în imagine picturală, pornind de la ideea că aceasta desemnează în acelaşi timp structură şi subiect.
Poezia lui Baudelaire Invitaţie la călătorie cu deja prea bine cunoscutele versuri Là, tout n’est qu’ordre et beauté, / Luxe, calme et volupté. a fost sursa de inspiraţie pentru cei doi pictori, independent unul de celălalt.
Cele două spaţii ale poeziei — interiorul unei încăperi bogat şi luxos mobilate şi peisajul marin aurit de apusul soarelui sunt şi scenografiile elaborate pe pânze, prima aleasă de Pallady, cea de-a doua de Matisse. Modalitatea de înţelegere şi asumare a poeziei este diferită. Matisse se situează alături de Baudelaire în acelaşi spaţiu geografic şi conceptual. Pallady îşi asumă spiritul poetic şi se instalează simpatetic într-o atmosferă de împrumut. Personalitate controversată, complexă, Baudelaire, în acelaşi timp poet, critic de artă şi om de lume a avut o influenţă pregnantă în epoca sa, cu ecouri care se fac resimţite şi astăzi. Jean-Paul Sartre îşi structurează eseul3 despre Baudelaire pornind de la ideea solitudinii ca destin afirmat de poet în Mon coeur mis à nu şi care străbate întreaga sa literatură, dar se reflectă cu aceeaşi măsură în comportament şi atitudine faţă de societate. Eleganţă şi viciu, visul raţiunii, căutarea idealului, ar fi trăsăturile care îi configurează pecetea de poet blestemat, autor al Florilor răului, care trăieşte din plin spleen-ul parizianului. Solitudinea este asociată cu melancolia: La mélancolie fut la compagne intime de Baudelaire, spune Jean Starobinski4 în analiza imaginii care se reflectă în prăpastia oglinzii ca proprie conştiinţă. Michel Quesnel îşi intitulează cartea Baudelaire solaire et clandestin5 şi realizează o deconstrucţie a poemelor în concepte având în permanenţă ca reper viaţa atât de dificilă a poetului. Imaginea plastică a oraşului, a femeii zeiţă şi prostituată se transformă în metafore pentru poetul obsedat de moarte şi descompunere, dar şi de lumină în căutarea paradisului terestru.
Poezia Invitaţie la călătorie este dincolo de titlul cuminte şi de traseul propus, aparent ancorat în realitate, o prefigurare a sfârşitului, reveria unei morţi fericite“: „On meurt seul: L’invitation au voyage est le poeme d’un homme seul.
[…]