Consideratii neconventionale asupra filosofiei ca literatură
la metafísica es una rama de la literatura fantástica.
Jorge Luis Borges, Ficciones. El aleph. El informe de Brodie
Philosophy is best seen as a kind of writing. It is delimited, as is any literary genre, not by form or matter, but by tradition.
Richard Rorty, Philosophy as a Kind of Writing: An Essay on Derrida
Întocmai ca romancierii, istoricii sau jurnaliştii, şi filosofii sunt scriitori. Le este caracteristică folosirea sofisticată a limbii şi angrenarea — cu sau fără intenţie — în discursul lor a anumitor mecanisme retorice şi stilistice, precum şi a unui întreg repertoriu de metafore, imagini şi simboluri. Ca scriitori, filosofii trebuie să-şi adapteze scrisul la cerinţele unui anume public, să şi-l ajusteze în vederea anumitor scopuri şi să opteze, strategic, pentru anumite genuri, în detrimentul altora, cu toate regulile, convenţiile şi constrângerile ce decurg din această alegere. Pe scurt, este crucial ca filosofii — dacă vor să-şi convingă cât de cât cititorii — să-şi prezinte ideile urmând anumite reguli estetice, anumite proceduri retorice şi strategii de persuasiune. Tot acest proces sfârşeşte însă prin a afecta în mod structural însăşi semnificaţia a ceea ce filosofii au de spus, fapt care i-a determinat pe unii autori preocupaţi de acest aspect al filosofării să vorbească de „literaturitatea textelor filosofice” 1 — în termenii lui Berel Lang — ca despre ceva inseparabil de substanţa şi relevanţa filosofică a acelor texte. La drept vorbind, nu putem izola „forma” unui text filosofic, lăsând-o deoparte ca irelevantă, pentru a ne concentra exclusiv asupra „conţinutului” acestuia. Cele două sunt inseparabile şi nu pot fi concepute decât împreună: „cum spui” face parte în mod esenţial din „ce spui”.
Relaţia scriitorului cu limba, cu textul şi, în general, cu producerea de naraţiuni a fost întotdeauna complexă. Ideea că folosim limba aşa cum întrebuinţăm o unealtă, pentru a produce lucruri, nu este numai simplistă, dar uneori, în anumite privinţe, cu totul falsă. Dimpotrivă, se întâmplă adesea ca limba însăşi să se folosească de noi, iar noi înşine să sfârşim ca un simplu instrument în slujba acesteia. Cum spunea Heidegger, „omul se poartă ca şi cum el ar fi făuritorul şi dascălul limbii, când, de fapt, ea rămâne stăpâna omului”2. Astfel, s-ar putea foarte bine – aşa cum adesea se întâmplă cu scriitorii — ca şi filosofii să fie încercaţi de experienţe cu totul speciale: uneori, de exemplu, sunt atât de seduşi de limbă încât aproape că se pierd în actul scrisului, ajungând să exprime ceea ce limba însăşi le dictează, indiferent ce; alteori, devin atât de prinşi în propriul discurs încât le este extrem de greu să se mai separe de acesta: în astfel de situaţii, filosofii nu sunt mult diferiţi de acei romancieri ce sfârşesc prin a deveni simple personaje în propria lor naraţiune.
Corolarul acestei relaţii complexe cu limba este că se poate foarte bine ca o lucrare filosofică să fie considerată drept o operă de artă (literară), o lume autonomă, suficientă sieşi, în a cărei geneză şi „aducere la lumină” viziunea personală a autorului, imaginaţia, spiritul ludic şi inventivitatea joacă un rol esenţial. Un text filosofic bun are nevoie de o naraţiune captivantă în acelaşi sens în care o bucată literară bună are nevoie de o „intrigă” reuşită. Modul în care filosoful construieşte un argument are, prin urmare, ceva din modul în care romancierul construieşte, de exemplu, o întâlnire crucială între două personaje ale romanului la care scrie: ambii trebuie să urmeze riguros anumite reguli ale construcţiei şi configuraţiei narative. În ambele cazuri, simţul unei „necesităţi interne” le sugerează ce anume trebuie să facă şi, în acelaşi timp, modul în care trebuie să o facă. Cu alte cuvinte, e vorba de o necesitate de natură estetică şi reprezentaţională. În acest sens, Fenomenologia spiritului este, într-un mod fundamental, mult mai aproape de Hamlet sau de Fraţii Karamazov decât, să spunem, de Originea speciilor sau de Teoria relativităţii. Tipul de adevăr pe care o lucrare filosofică încearcă să-l propună vine tocmai din expresia acesteia: mai exact, adevărul este ceea ce se petrece atunci când o scriere filosofică de acest fel „loveşte” cititorii într-un mod convingător. [..]