GEORGE ARDELEAN
Când o prietenie devine arhivă…
preambul la un dosar :
N.Steinhardt-Alexandru Baciu
Ce se întâmplă, aşadar, când o prietenie devine arhivă? Este una dintre întrebările pe care mi le-am pus răsfoind un dosar N. Steinhardt, rămas în arhivele prietenului său Alexandru Baciu, dosar care se publică acum în paginile revistei Secolul 21. În acest caz, ne rămâne nouă, „netrebnicilor” beneficiari ai acestei posterităţi, să ne împărtăşim din bucuria unei astfel de prietenii. Şi să învăţăm: că esenţial în „gestionarea” suferinţei, dar şi a fericirii nu este să ne zăvorâm în colivia unui eu devenit obiect de cult, ci deschiderea spre ceilalţi, spre ceea ce în limbajul biblic se numeşte „aproapele nostru”. Doar atunci suferinţele şi bucuriile capătă sens şi devin căi de acces la esenţe, confirmându-se totodată celebra soluţie dată de Jean-Paul Sartre, soluţie atât de des amintită de N. Steinhardt : important nu este ce a făcut Istoria (sau alţii) din noi, important este ce am făcut noi cu ceea ce a făcut Istoria din noi. Nu în ultimul rând să învăţăm că prietenia devine un veritabil antidot împotriva Răului, dat fiind că insidioasa Istorie pe care am invocat-o nu încetează niciodată să ne ofere surprize, nu-şi epuizează niciodată partiturile.
N. Steinhardt şi Alexandru Baciu s-au cunoscut, după cum mărturiseşte acesta din urmă într-un preambul la „Dialog despre muzica uşoară” ( dialog publicat în România literară, nr. 26/1990 şi reluat în Caietele de la Rohia, vol.III, N.Steinhardt în interviuri şi în corespondenţă, ediţie îngrijită şi note de Florian Roatiş, Editura Helvetica, Baia Mare, 2001), din vremea colaborării la Revista Fundaţiilor Regale (e vorba de a doua secvenţă a colaborării lui Steinhardt la prestigioasa revistă, de după 1945), însă prietenia lor se întemeiază de prin 1970, când cei doi scriitori încep să traducă Eseurile lui Alain. Cele două volume de Studii şi eseuri ale filosofului şi eseistului francez vor fi publicate în 1973 la Editura Minerva (un fragment din această traducere văzuse lumina tiparului în nr. 3-4/1972 al revistei Secolul 20). Dincolo de această colaborare, rămâne corespondenţa celor doi prieteni, parte publicată în volumul menţionat al Caietelor de la Rohia, o altă parte fiind oferită cititorilor în acest număr al Secolului 21. În acest al doilea caz este vorba de cărţi poştale ilustrate trimise de Steinhardt din diverse puncte ale peregrinărilor sale: Suceava, Eforie Nord, Braşov, Văratec, Rohia, Mănăstirea Cozia, Paris, Chevetogne şi, nu în ultimul rând, Bucureşti, mateinul oraş atât de iubit de eseist. Însemnări succinte, entuziaste, exuberante (în linia entuziasmului necenzurat al lui N. Steinhardt) cele mai multe dintre ele, dar şi detalii precise, „pragmatice” vizând unele oportunităţi editoriale. Ca şi în eseurile sale, în corespondenţă N. Steinhardt demonstrează, împotriva unei întregi tradiţii a scepticismului, cum ar spune Virgil Ierunca, faptul că se poate scrie o literatură „cu bune sentimente”. Pentru că întregul său demers etic şi estetic vizează ceea ce s-ar putea numi ontologia binelui. Să ne mai mire atunci iubirea ludic-duioasă a lui Steinhardt pentru pisici, exprimată atât în scrisorile către Alexandru Baciu cât şi către alţi prieteni? Lumea preferată a lui Steinhardt este lumea lui Dickens, considerat un Origen al lumii moderne, nu lumea lui Mauriac sau a lui Barbusse.
Mai tânărul Alexandru Baciu este fascinat — după cum reiese din preambulul amintit, dar şi din paginile de jurnal cuprinse în cele două volume întitulate Din amintirile unui secretar de redacţie (Editura Cartea Românească, 1997,1999, ca şi din câteva pagini de jurnal inedite) — de vasta şi diversificata cultură a lui N. Steinhardt, de memoria sa prodigioasă, de luminozitatea şi bunătatea acestuia, de curajul probat de atâtea ori, de figura de „veritabil renascentist contemporan” a celui care va deveni monahul de la Rohia.
Se poate „ieşi” din absurd?
Răspunsul pe care îl dă N. Steinhardt în textele sale este afirmativ. Dovadă, printre altele, eseurile sale despre Eugen Ionescou («Eugen Ionescu, Antiabsurdul”, „«Delirul» e o apocalipsă”, „Neînstrăinatul”, «Cu un T» ori cum se prinde omul”, „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta?” ş.a., din volumul Critică la persoana întâi, respectiv Prin alţii spre sine). În viziunea lui Steinhardt, Ionescu nu este un autor de literatură absurdă, el foloseşte metoda reducerii la absurd pentru a proclama dreptatea şi adevărul.
I s-ar putea aplica următoarea afirmaţie a lui Henri Wald: „Uneori absurdul semnificantului sporeşte expresivitatea semnificaţiei” (v. Escale în timp şi spaţiu, Editura Cartea Românească, 1987, p.129). Mai mult decât atât, N. Steinhardt nu se sfieşte să resemantizeze în sens creştin însuşi conceptul de absurd (după cum tot în sens creştin resemantizează termenul gidian de act gratuit).
Aşa s-ar explica, poate, traducerea (rămasă până acum inedită) a piesei scrise de actorul şi autorul francez Claude Rich, O haină de iarnă (Un habit pour l’hiver, reprezentată în 1979 la Theatre de L’Oeuvre, în regia lui George Willson), traducere care a rămas tot în dosarul Steinhardt din arhiva lui Alexandru Baciu. Piesa fusese văzută de Steinhardt în timpul celei
de-a doua călătorii în Occident de după ieşirea din detenţie (septembrie 1979 — martie1980). Faptul acesta reiese din cele câteva „Note necronologice de drum” din volumul Escale în timp şi spaţiu (ed. cit., pp. 32—33), dintr-o însemnare datată 21 ianuarie 1980. O văzuse şi rămăsese fascinat. Pe coperta dosarului amintit, Alexandru Baciu scrisese cu creionul: „atmosferă beckettiană”. În paginile invocate, N. Steinhardt realizează chiar un comentariu al piesei (pe care îl reproducem în paginile următoare), trimiţând şi el la Beckett, Ionesco, Pinter şi Pirandello, dar stabilind şi diferenţa specifică. În centrul piesei s-ar afla, în viziunea lui Steinhardt, ideea de fidelitate, „noţiune medievală şi germanică” (die Treue), tristeţea la Rich nu este lipsită de speranţă, iar „morala” ar fi posibilitatea disoluţiei sau măcar a diluării Infernului: „Domnul Samois a plecat şi s-a dezinteresat de toate. (De teamă, din nepăsare, din angelism?). Numai Simon, credincios, a rămas de pază şi a păstrat ce se mai poate păstra, puţin. Concluzii nu se trag, s-ar părea însă că există putinţa ca acest puţin să biruie porţile iadului sau măcar să le interzică servanţilor lor accesul într-o foarte micuţă oază de bunăvoie” (op. cit., p. 33).
Este modul lui N. Steinhardt de a identifica „enclave” ale binelui şi acolo unde, poate, nu ne-am aştepta. Este modul său de a percepe celebra afirmaţie a lui Meister Echkart „Dumnezeu e dincolo de bine şi de rău”, din care discipolii lui Nietzsche au derivat o întregă filosofie a amoralităţii, printr-o nepermisă şi trufaşă răsturnare a principiului în ordinea umanului. Dumnezeu, arată însă Steinhardt în versiunile Jurnalului fericirii, este
într-adevăr dincolo de bine şi de rău, dar noi suntem dincoace de aceste categorii, pentru noi polaritatea aceasta există, noi „ suntem limitaţi să mergem numai pe banda de circulaţie ce poartă denumirea binele”.1
„Paris, 21 ianuarie — În sala mică a Odeonului, Creditorii lui Strindberg. Trei actori de clasă mare: Chaumette, Toya, Catherine Hiegel. Un singur act, durata un ceas. Se vede clar că fără Strindberg nu i-am fi putut avea nici pe Harold Pinter, nici pe Eugene Ionesco, nici tot teatrul de după 1950.
Încă un spectacol care m-a tulburat şi cucerit, mai tare : O haină de iarnă de Claude Rich, autor şi actor. Piesa mai întâi aminteşte de Beckett, Ionesco, Pinter şi Pirandello. Dar această primă impresie curând se şterge şi originalitatea, profunda originalitate a lucrării se impune categoric. Ceea ce deosebeşte pe Claude Rich de Pinter şi ceilalţi e caracterul tristeţii care nu-i deznădăjduită şi totală, ci îngăduie o doză de speranţă. Simon semnifică fidelitatea, şi pe această veche şi demodată piatră îşi întemeiază Rich tragi-comedia şi-şi întemeiază o modestă, dar şi fermă formă de gând consolator. Fidelitatea : noţiune medievală şi germanică (die Treue este cheia de boltă a Ringului şi a Nibelungilor); dar O haină îi dă prospeţime şi tărie, un farmec primăvăratec şi absolut contemporan, nu-i deloc vorba de un optimism facil, dulceag, bătrânicios, uzat, bonom-neghiob. Fidelitatea aceasta are solide rădăcini în trecut (ligheanul pe care, fără să se încingă cu un ştergar, Simon — blând, serviabil, niţel surâzător, foarte, foarte puţin ironic — i-l aduce lui Samuel spre a-şi muia picioarele în apă caldă, nu cumva evocă o altă scenă mai cutremurătoare?), însă e degajată, stropită cu acea distanţare fără de lacrimi, emoţie şi pilduire proprie vremii noastre. În pustia lui
T.S. Eliot şi în ţara nimănui unde vieţuiesc eroii lui Beckett şi Pinter, Rich sădeşte o plantă (o floare, aş zice, dar mi-e teamă să nu par şi eu din alte vremi) şi apoi stă, discret, oarecum jenat, cerându-şi parcă iertăciune, să vadă:încolţi-va oare?
Domnul Samois a plecat şi s-a dezinteresat de toate. (Din teamă, din nepăsare, din angelism?). Numai Simon, credincios, a rămas de pază şi a păstrat ce se mai putea păstra, puţin. Concluzii nu se trag, s-ar părea însă că există putinţa ca acest foarte puţin să biruie porţile iadului sau măcar să le interzică servanţilor lor accesul într-o foarte micuţă oază de îndărătnică bunăvoie.”
(N. Steinhardt, Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte, Ed. Cartea Românească, Buc., 1987, pp. 32—33)