Petru Cârdu este un poet bilingv. El se poate exprima literar în română ca şi în sârbo-croată. Din păcate nu cunosc dintre cele două limbi decât româna, astfel că din volumul de versuri al lui Petru Cârdu, publicat în 1981 şi intitulat Pronume, în care poeziile sunt prezentate în text paralel, îmi scapă cu totul versiunea lor sârbo-croată — după cum nu-mi pot da seama dacă o versiune poate fi preferată celeilalte sau dacă fiecare din ele îşi are preţul propriu. În general se ştie despre poezia iugoslavă că este excelentă şi s-a putut dezvolta în linişte pe coordonate europene fireşti, în perioada când la noi pustia realismul socialist. Nu fără motiv deci s-a decis Vasko Popa pentru limba sârbo-croată, devenind unul din cei mai de seamă poeţi iugoslavi. Poezia din mai vechea culegere a lui Petru Cârdu, Pronume, este seacă, cerebrală, sceptică, ironică, vizionară prin gândire şi nu prin sentiment. În versuri lapidare, transparente, sentenţioase, avare, poetul îşi pune adeseori în cumpănă, prin dedublare borgesiană, identitatea spre a-şi verifica luciditatea, pe care şi-o cultivă ca pe un dar preţios şi strict personal, frizând astfel, nu fără o anumită cochetărie, vizionarismul liric. Aş spune că acest vizionarism deliberat, rece şi amar, este chiar lirismul lui Petru Cârdu.
Din mine cineva priveşte
Ce nocivă neînţelegere!
zice el, combinând în două versuri o constatere — neliniştitoare pentru noi, care asistăm la manifestarea alterităţii enigmatice în intimitatea unei subiectivităţi — cu o reprobare ce dă nota afectivă combinaţiei. Lirică este însă doar constatarea, în toată uscăciunea ei terminologică, şi nu afectul întărit prin semnul exclamaţiei. O răsturnare formală deci, un joc menit să pună în lumină detaşarea ironică, luciditatea subiectului, transparenţa subiectului mai presus de orice.
A murit cineva fără mine
În propria-mi privire
Citim în altă parte, iar sintagma ca „dangăt monoton“, „se tânguie clopotul“, „privesc fericit“ din versurile următoare, se învârt neputincioase împrejurul izvorului liric al primelor două versuri. De fapt, în toate acestea se ascunde o îngrijorare existenţială, exprimată clar în alte versuri, din alt poem:
Stau şi privesc
în ce limbă un om seceră cuvintele
la jumătatea drumului dintre sine şi nimeni,
ori, provocator de-a dreptul, într-un mic poem, a cărui ironie nu ne poate înşela:
Scrie-mi urgent
Ce-ţi mai face neantul.
Doar ţi-am făgăduit
un infern desăvrşit
după planul propus:
puţină iubire
servită la ora exactă,
puţină moarte
ce creşte între timp.
– cum nu trebuie să ne înşele nici accentul moral pus aici pe cuvântul „neant“.
Altundeva însă, în alt poem, sub straturile alegoriei existenţiale, se poate dezvolta, discret dar sigur, o viziune morală, şi aş putea spune că, de astă dată, lirismul lui Petru Cârdu se substanţializează: spre deosebire de exemplele contrare, aici caracterul schematic şi sumar al poemului dispare în moralitatea lui vie. De bună seamă, „centurile de siguranţă“ ca şi „zarurile“ din primele două strofe ale poemului ţin de domeniul lingvistic-metaforic al existenţei, a cărei precaritate o pun în discuţie, însă sintagma „se fac socotelile“ se întoarce moral asupra întregului şi îi determină tonalitatea:
Vine un călăreţ, vede forma lumii
şi pleacă.
A fost şi el dintre cei care se grăbesc.
Se leagă în altă ordine centurile de siguranţă
Vine un alt călăreţ, se uită la tine
şi strigă.
A fost şi el dintre cei ce vin şi trec.
Se aruncă zarurile, se vede mai bine
Vine-o herghelie de stăpânii ei
şi pătrunde-n stradă.
Se iscă o îmbulzeală,
se fac socotelile: unul, doi, trei…
Versurile recente ale lui Petru Cârdu, din culegerea Căpşuna în capcană, îşi lărgesc în acelaşi sens orizontul lăuntric. Fireşte, grija existenţială n-a dispărut, ironia anti-lirică se mai strecoară ici şi colo:
Îmi ciulesc urechile
la experienţa erotică
mă grăbesc spre tării
alerg de-a lungul şirii spinării
ocup poziţia defunctului
care se răsuceşte în pat
dovadă că sunt eu.
Sau
Pe acest soclu festiv
e aşezat adoratul tău cap
tăcere
e incomodă poziţia capului tău
atâţia inşi nu chiar vinovaţi
trei oameni de stat doi savanţi
un dictator patru generali
un dialectician un homme à femme
iar el soţul iubit tată al copiilor săi
neglijând obligaţiile sfinte
a devenit un obiect concret
care-şi domină cu desăvârşire
propriul său cap.
Prin abundenta citare de nume proprii din cultura universală, precum Rimbaud, Erasmus, Nietzsche, Henry Michaux, Yukio Mishima, Borges, Arcimboldo, Caravaggio, Velazquez, Goya, Voltaire, Isaak Babel etc., poetul cerebral rămâne şi el prezent de-a lungul culegerii Căpşuna în capcană, abuziv pauperizând sensibilitatea şi aşa mereu în dificultate a lui Petru Cârdu; totuşi reprezentativă este acum direcţia morală, scormonitoare de lirism […]
De ce câinii mei latră la mesajul poetului
Iubiţilor de ce dosarul meu
e-n maşina salvării
de ce vânzătorul de-o limbă
nedescoperită neguţătoreşte
ultima arhivă fericită
hăitaşul aduce ultima sentinţă
de ce să închizi uşa în urma ta
pe dinafară câinele cel mare
arată întregii lumi colţii
de ce să ne cofundăm între da şi nu
cine ne-a împins între mine şi tine
cu capul la zid
de ce se taie cântecul cu lama precum
bucata de pâine
cititorule de ce urechile ascultătorului
sunt sacrosancte
de ce câinii mei latră la mesajul poetului.
Tonul a devenit, din sentenţios, dramatic, problematizant, arta poetică însăşi e pusă în discuţie. Când, cu alt prilej, poetul declară: Aveţi conştiinţa scrisului/ într-o ediţie rară vor fi publicate/ indicaţiile de spânzurătoare — este clar că am trecut din sfera ontologiei în aceea a axiologiei, cu tot bagajul ei de situaţii şi sentimente. Cristalul are acum multe feţe, fiecare din ele răsfrânge o faţă a realului, ciudat sau comun, clar sau obscur, toate împreună colaborând la multiplicitatea lui îmbietoare sau respingătoare:
Poate chiar mâine am ieşit prin fereastră
noi cei bătuţi cu ciocanul
vă conving că aceasta e o mână de fildeş
şi aceasta e gaura şoarecelui
căreia fiica d-voastră i-a lăsat moştenire
fluierul păstorului
ce stă întins în mijlocul patului.
Nu lipsesc nici termeni din sectorul politic, iar ironia care îi vehiculează nu le atinge integritatea:
După miezul nopţii
în criză de orgoliu trece un nud
mireasa mătură progresul
între coarnele taurului
doi nou-născuţi
cuceresc libertatea
din salturile iepurilor de câmp.
Activitate, relaţii, atitudini, tot ceea ce e faptă într-un cadru al vieţii contribuie la crearea mediului şi atmosferei morale în care poezia prinde cheag, spre a se aşterne apoi asupra lucrurilor, a le învia sub formă de imagini, fiecare în sine şi pentru sine, mic cosmos iradiant:
Vine vremea s-o gonesc sub numele
Trandafirului
dau sfaturi vieţii să se înalţe din ce în ce
mai sus şi să nu aibă teamă
vroiam să străbat calea dintre obraz şi mască
spălată cu furtunul
acolo
unde vorbitorul cu ciomagul în mână
a făcut educaţia viitorului
în plus aici
în minus dincolo
pe buturugă contează doar ghilotinajul total
al florilor de ceai
şi gloria regelui din ninive.
Astfel, poezia capătă o actualitate, subiectivă mai întâi, chiar dacă din elemente obiective, istorică mai apoi, chiar dacă timpul în care se instaurează personal şi supus, prin urmare, unor condiţionări speciale:
Încep noile migrări ale popoarelor
ierusalimul se mută la constantinopol
punctul de vedere al nato e ideea de descurajare
a îndoielii
fumez şi eu pipa păcii la conferinţa
internaţională a trandafirilor
un pas important în calea dialogului est-vest
stare de urgenţă în paharul cu apă promulgată
în februarie la greenwich la ora ceaiului
aşadar
încep noile migrări ale popoarelor
Din volumul: Scriitori contemporani,
Editura Paralela 45, Piteşti-Braşov-Cluj-Napoca